Ultima

Florian Pitis- Ultima scrisoare

Toamna

Era duminica, octombrie, trecut de mult de miezul zilei. Soarele scutit de datorie, vantul rece iar in jur pustiu si liniste. In fata ei un zid pana la brau, plin de graffuri, si un hau. Undeva departe, mic se vedea orasul, apoi marea. Cativa copaci si un pod, gandurile ei si foaia de hartie. Trecusera cateva ore de cand statea acolo. Si insira cuvinte....
"Vantul maruntel ma invaluie cu adieri usoare, reci, imi inroseste nasul, imi ingheata mainile. Simt un tremur usor si ma simt ca o frunza. Norii sunt gri, purtati usor de colo colo, asteptand sa fie goliti. Razele soarelui trec totusi prin ei, incercand sa incalzeasca cu puterea care le-a mai ramas. Marea e rece, se intrec valurile catre tarm, catre oras. Betonul, fierul, sticla, sunt incremenite si e mai urat ca pana acum. Luminile nu prea ajuta in noapte, il fac sa para si mai trist, mai sumbru, mai prefacut. Muntele e rece, cum ii sta bine. Se dezgoleste, se schimba si el. Frunzele adorm, se desprind, se pierd. E toamna deja. E astenie. Atat de repede trece timpul aici. Ieri eram plina de entuziasm, descopeream locul acesta stransa de mana lui. Astazi, vreau sa plec, sunt satula, ma strang toate. De mana cu el, abia ii simt degetele, ma apasa sentimentul ca ne-am pierdut nadejdea. Aveam atatea sperante, in care am inceput sa nu mai credem. Atatea idei, incep sa nu ma mai duca in locul spre care credeam ca ma indrept. Il strang de mana. Vreau sa gasim puterea impreuna. Puterea sa pleam. Nu ne face bine, si stim amandoi. Si vrem, dar ezitam. Asteptam impulsul. Toamna e rece, pregateste o alta intrare. Una moarta... cel putin acum, cel putin aici. Pasarile dau tarcoale, se invart in cerc, prevestesc ploaia. Razele nu mai trec de nori, vantul se inteteste. Marea e gri metalizat, muntele abia se mai intrezareste. Rabdarea e aproape de final. Toate constrangerile vor da roade, la un moment dat. Pana atunci insa, mainile vor ramane inghetate, frunzele vor pieri, orasul va fi apasator, oamenii ii voi ocoli. Si nu imi sta in fire. Vad schimbarea in mine si cateodata ma ingrozesc. Pana unde se poate ajunge? Mi-am spus ca voi fi mare, si ca pot lupta. Mi-am luat inima in dinti si am trecut pragul... Sunt tot copil! Tot simt nevoie de imbratisare. Tot vreau un grad mai mult pe termometru. Doar ca acum nu mai masor. Recunosc, am cateodata ganduri lase, ma simt slaba. Insa cred cu tarie ca merita fiecare indoiala, fiecare lupta, fiecare pas. "Da!" i-am spus la tata, si cred asta! Simt asta! Si nu stiu daca s-a simtit mai linistit sau daca abia acum l-a cuprins nelinistea. "La 21 de ani? Afisezi maturitate, insa nu dai dovada de ea. Dar te iubesc!" E toamna in mine, sperantele le-am pierdut ca pe frunze, corpul imi e invaluit de frig, de indoiala. Imi e frica, sunt derutata. Astept iarna, astept sa treaca..."