luni, 31 ianuarie 2011
duminică, 30 ianuarie 2011
Asediu
In ultima luna am facut un experiment, involuntar. Am stat inchisa in casa, o alta casa. In jur: alte 15 case si campuri cu cioturi uscate, mucegaite de inundatii; autostrada... 20 km NV catre Vicenza, 20 km NE Padova. Ianuarie, frig, ploaie, vant.
Liniste, timp berechet, el. In prima instanta toate pareau in regula. Lenesa in esenta, imi suradea ideea de relaxare, timp de pierdut, timp doar pentru noi, filme, jocuri. Cand am aruncat o a doua privire, m-am surprins plina de energie, insa neirosita, neirosibila. Am acordat mult timp skype-ului, alor mei. Netul a devenit evident o necesitate, primul gand al diminetii. Feisbuc si alte prostii, metode de camuflare a plictiselii, deloc constructive, insa cu efect de scurta durata. Se zice ca stresul ne scuteste de obsesia utilizarii timpuli liber. Dar daca timpul liber e sigurul stres? Eu am gasit o activitate care am reusit sa o intreprind cu brio, si anume ingrasatul progresiv plus cresterea vascozitatii sinoviale. Incet, toate au pierdut orice scanteie de starnire a interesului.
Am la bord multe ore de somn anapoda, multe filme, jocuri prostesti, muzici. Privirea mi se blocheaza atintita catre nicaieri tot mai des, gandurile nu au nici o ordine, nici o continuitate, iar corpul refuza sa se miste. Cateodata am impresia ca si timpul se opreste... Si ca sa scap de apasare, aleg sa dorm. Cand nu dorm, fac un mare nimic. Deapan deliciile vietii care au prins deja riduri... merg in locuri trecute, analizez situatii, retrag concluzii...degeaba. Un lucru bun mi-a iesit totusi intr-o anumita privinta. Am gasit in sfarsit puterea sa fac un pas pe care il ocoleam de mult... Diana.
Ma simt goala, nu ma mai recunosc. Nu mai gasesc nimic in comun cu mine..m-am salbaticit. Skype-ul a ramas doar o poarta tabu acum, dorul de casa imi pulseaza in tot corpul dar parca si el e fad. Cred ca m-am resemnat, cred ca incep sa ma complac in situatiune. Simt ca o iau razna, cert e ca ma apuca la ore fixe. Tin laptopul in brate toata ziua, din reflex, caci toate sunt de umplutura, fortate, si de prisos. Si el e schimbat, indiferent, plictisit. Imi spune ca am ochii vineti. Suntem pe cont propriu in lupta cu senilitatea. Cu siguanta tot ce mi se intampla consta intr-o lectie si ce ma ingrijoreaza e deznodamantul. Mi-a ramas muzica, dar ma inec in ea. Stiu bine sa o aleg pe cea mai corespunzatoare starii... greseala clasica.
Si stau intinsa pe pat, in fata omului vitruvian de pe perete, incercand sa smulg din ochii lui raspunsuri si implorand un impuls. Sunt inerta. Pipai greoi cu pernitele degetelor tastatura, oftez, si astept sa adorm...
Optimista pot redeveni si din sila.
sâmbătă, 22 ianuarie 2011
Energie
Asemeni vantului pe care il aud suierand incet si a carui adieri imi fac pielea de gaina, asemenea unui sarut dupa ureche, care trimite delegati pana la degetul mic de la picior, exact ca o intepatura de ac in aratator, sau ca un deja-vu... asa simt balacindu-se in sangele meu notele muzicale. Pulsul sare de 100, fiorii imi vibreaza in corp, detaliile din jur dispar, apare zambetul acela comandat din strafunduri. Ma ridic, inchid ochii, inspir adanc, pulsul mi se regleaza si pe cand ii deschid, tot corpul e in miscare. Imi eliberez energia si simultan ma reincarc cu alta. Am aceeasi consistenta ca si aerul, sunt la fel de libera ca un puf de papadie.
Am simtit asta la 8 ani, cand Alex si Zita mi-au indrumat pasii pentru prima data. Cea mai eleganta forma de dans. Ritmuri calde, usoare, miscari atat de firesti. Ii aud si acum numarand: "un, doi, trei, cha-cha, un, doi, trei, cha-cha, un". La inceput debusolata, impiedicata, timida, impreuna cu Danuta si Tudorel, am ajuns sa iubesc orele, dansul, atmosfera, oamenii. E minunat! Gratie, expresivitate, senzualitate, usurinta... nu exista dansator, doar pereche, androgin. Vals, tango, slow fox, quickstep, samba, cha-cha-cha, rumba, passo doble, jive, salsa, merengue, bachata... miscari pure, ademenitoare.
In UK Danuta a avut ocazia sa asiste la un spectacol Tango Fire. Eu incerc sa ma multumesc deocamdata cu "Verano Portenas", o mostra din repertoriul artistilor din Buenos Aires.
Ar fi de prisos orice alt comentariu... e atat de natural si minunat!
Am simtit asta la 8 ani, cand Alex si Zita mi-au indrumat pasii pentru prima data. Cea mai eleganta forma de dans. Ritmuri calde, usoare, miscari atat de firesti. Ii aud si acum numarand: "un, doi, trei, cha-cha, un, doi, trei, cha-cha, un". La inceput debusolata, impiedicata, timida, impreuna cu Danuta si Tudorel, am ajuns sa iubesc orele, dansul, atmosfera, oamenii. E minunat! Gratie, expresivitate, senzualitate, usurinta... nu exista dansator, doar pereche, androgin. Vals, tango, slow fox, quickstep, samba, cha-cha-cha, rumba, passo doble, jive, salsa, merengue, bachata... miscari pure, ademenitoare.
In UK Danuta a avut ocazia sa asiste la un spectacol Tango Fire. Eu incerc sa ma multumesc deocamdata cu "Verano Portenas", o mostra din repertoriul artistilor din Buenos Aires.
Ar fi de prisos orice alt comentariu... e atat de natural si minunat!
miercuri, 19 ianuarie 2011
Speachless
Cand lumea are la ordinea zilei lacomia, tot ce ne inconjoara este vanat si ravnit de egoism. Atunci cand luxul este singura grija pentru ziua de maine, si mijloacele sunt scuzate in mod ipocrit, tot ce ne inconjoara este paralizat de indiferenta. Cand sunt atatia calici, atatia orbiti de putere, care nu inteleg ca ne multumim toti, in cele din urma, doar cu longevitatea scheletului... Atunci poate ar trebui sa luam exemplu de la pachetele de tigari si sa imprimam pe bancnote si carduri imagini ca cea de mai jos. Poate ar fi mai atenti cum, cand, cat si pe ce le folosesc. Ne punem in prima instanta increderea in substratul animal pe care il detinem. Fara rezultate, sa recurgem la premierea cu excursii exotice, unde sa aiba ocazia sa experimenteze modul de viata pe care nu si-l doresc. Mai bine, sa ii exilam unde natura nu e moderata si legile ei nu pot fi puse la indoiala. Sau preferam sa ne punem bentite de noapte pe ochi si sa ne amagim ca si amnezia e un condiment al progresului. Este intradevar, dar indiferenta clar nu! Ne distrugem pe noi, distrugem tot in jurul nostru. Defrisam, vanam blanuri, ridicam munti de beton, poluam incontinu, si chiar ma intreb in cat timp vom ajunge sa ne spalam pe fata scuipandu-ne unii pe altii. Cu toate ca suntem constienti de halul in care a ajuns lumea, nu exista om care sa nu aiba iluzia ca si-a facut-o mai buna. Am cucerit pana si cosmosul, dar nu am reusit sa luptam cu noi insine. Asadar mai avem inca de invatat ce sunt cucuiele, ca sa putem renunta la legi.
Cand am vazut fotografia asta am ratat cateva batai ale inimii....
"La aproape 300 de metri de Ayod, am intalnit-o pe micuta. Era moarta de foame si incerca sa ajunga la centrul de alimentare. Era atat de slabita ca nu putea face mai mult de doi pasi fara sa cada pe spate. Cauta cu disperare sa se protejeze de soarele care ardea, acoperindu-si capul cu mainile scheletice. La un moment dat, s-a ridicat cu greu in picioare pentru o noua tentativa de a merge, gemand incetisor, cu vocea ascutita. Bulversat, m-am retras in spatele muncii mele, fotografiindu-i miscarile dureroase. Dintr-o data, micuta a cazut si s-a oprit cu fata in praf. Campul meu vizual era cedat teleobiectivului, de aceea nu am observat zborul vulturilor care se apropiau, pana ce unul dintre ei a intrat in cadru. Am declansat, apoi am alungat pasarea cu o lovitura de picior. Totul urla in mine. Ajunsesem la unul sau doi kilometri de cat cand am izbucnit in lacrimi." (K. Carter) Pentru aceasta fotografie Carter a obtinut premiul Pulitzer in 1994, cea mai inalta distinctie pentru un fotograf. La numai un an de la realizarea acestei fotografii si la scurt timp dupa obtinerea premiului, se sinucide, gazandu-se in propria masina cu un furtun legat la esapament, apasat de o constiinta care-l face neom. Un destin fulminant, o poveste dura de viata a unui ziarist de razboi, a unui idealist care credea ca fotografiile pot schimba lumea. Si eu cred la fel. Impreuna cu tot ce inseamna arta. Si piesa asta e un tabou perfect, iti nauceste gandurile, te lasa sa inghiti in sec...
Omul va fi cu siguranta mai bun, nu se stie cand... dar daca nu pricepem unele lucruri la timp, ne mai ramane doar sansa sa intelegem prea tarziu.
Cand am vazut fotografia asta am ratat cateva batai ale inimii....
"La aproape 300 de metri de Ayod, am intalnit-o pe micuta. Era moarta de foame si incerca sa ajunga la centrul de alimentare. Era atat de slabita ca nu putea face mai mult de doi pasi fara sa cada pe spate. Cauta cu disperare sa se protejeze de soarele care ardea, acoperindu-si capul cu mainile scheletice. La un moment dat, s-a ridicat cu greu in picioare pentru o noua tentativa de a merge, gemand incetisor, cu vocea ascutita. Bulversat, m-am retras in spatele muncii mele, fotografiindu-i miscarile dureroase. Dintr-o data, micuta a cazut si s-a oprit cu fata in praf. Campul meu vizual era cedat teleobiectivului, de aceea nu am observat zborul vulturilor care se apropiau, pana ce unul dintre ei a intrat in cadru. Am declansat, apoi am alungat pasarea cu o lovitura de picior. Totul urla in mine. Ajunsesem la unul sau doi kilometri de cat cand am izbucnit in lacrimi." (K. Carter) Pentru aceasta fotografie Carter a obtinut premiul Pulitzer in 1994, cea mai inalta distinctie pentru un fotograf. La numai un an de la realizarea acestei fotografii si la scurt timp dupa obtinerea premiului, se sinucide, gazandu-se in propria masina cu un furtun legat la esapament, apasat de o constiinta care-l face neom. Un destin fulminant, o poveste dura de viata a unui ziarist de razboi, a unui idealist care credea ca fotografiile pot schimba lumea. Si eu cred la fel. Impreuna cu tot ce inseamna arta. Si piesa asta e un tabou perfect, iti nauceste gandurile, te lasa sa inghiti in sec...
Omul va fi cu siguranta mai bun, nu se stie cand... dar daca nu pricepem unele lucruri la timp, ne mai ramane doar sansa sa intelegem prea tarziu.
luni, 10 ianuarie 2011
IAR...BA!
Cum e sa stai noaptea pe stanci pe malul marii, cu bere si o petarda. Sa fie cald si stropii valurilor care se sparg la picioare sa te racoreasca...
Cum e sa simti cum razele soarelui iti incalzesc fata, stand intins in hamac, si sa te legeni usor cautand cu pielea calda, adierea vantului. Sa asculti muzica si sa uiti complet de orice altceva...
Cum e sa stai seara pe balcon, sa te uiti cum ploua afara si sa te simti linistita langa el, fumul sa isi faca efectul si sa simti caldura si iubirea gonindu-ti prin artere...
Cum e sa stai intr-o zi insorita de iarna in mijlocul muntilor si sa fumezi. Sa te contopesti cu tot ce te inconjoara, sa te indragostesti de natura...
Cum e sa faci baie in mare noaptea, sa te transformi in peste, sa te prinzi in hora cu apa, apoi sa ii vezi sclipind ochii si sa te scufunzi in ei...
Cum e sa stai dimineata in cort, sa il vezi dormind langa tine. Apoi sa va treziti, sa ruleze migalos ceva bun, si sa plecati in plimbare prin oraselul vostru...campingul. Sa salutati vecinul din Matrix de la rulota de mai jos, sa panditi si activitatile complicelui, sa pierdeti vremea la soare, sa radeti fara incetare si sa va inchideti in cort...
Cum e sa mergi obosit deja de cateva zile, intr-o tara anume, sa nu ai un leu in buzunar si sa te apese umerii, dar sa iti faca el drumul linistit si sa fi fericita si mandra de tine...
Cum e sa nu sti de ce razi nopti la rand in bucatarie, si sa descoperi cat de buna e apa cu iarba...
...Eu stiu..
...Genial!
Cum e sa simti cum razele soarelui iti incalzesc fata, stand intins in hamac, si sa te legeni usor cautand cu pielea calda, adierea vantului. Sa asculti muzica si sa uiti complet de orice altceva...
Cum e sa stai seara pe balcon, sa te uiti cum ploua afara si sa te simti linistita langa el, fumul sa isi faca efectul si sa simti caldura si iubirea gonindu-ti prin artere...
Cum e sa stai intr-o zi insorita de iarna in mijlocul muntilor si sa fumezi. Sa te contopesti cu tot ce te inconjoara, sa te indragostesti de natura...
Cum e sa faci baie in mare noaptea, sa te transformi in peste, sa te prinzi in hora cu apa, apoi sa ii vezi sclipind ochii si sa te scufunzi in ei...
Cum e sa stai dimineata in cort, sa il vezi dormind langa tine. Apoi sa va treziti, sa ruleze migalos ceva bun, si sa plecati in plimbare prin oraselul vostru...campingul. Sa salutati vecinul din Matrix de la rulota de mai jos, sa panditi si activitatile complicelui, sa pierdeti vremea la soare, sa radeti fara incetare si sa va inchideti in cort...
Cum e sa mergi obosit deja de cateva zile, intr-o tara anume, sa nu ai un leu in buzunar si sa te apese umerii, dar sa iti faca el drumul linistit si sa fi fericita si mandra de tine...
Cum e sa nu sti de ce razi nopti la rand in bucatarie, si sa descoperi cat de buna e apa cu iarba...
...Eu stiu..
...Genial!
joi, 6 ianuarie 2011
20 km NE
Ne-am trezit cu soare, o zi atat de frumoasa. "Hai la Padova!"
Pasind in basilica St. Antonio din Padova, am avut un sentiment ciudat. Cu ceva timp in urma, am pus cap la cap idei din stanga si din dreapta, incercand sa constientizez relevanta lor pentru mine. Am aflat ca ma aflu undeva la mijloc, ca sunt intr-un relativ echilibru. De mica, am fost indrumata sa fiu credincioasa, dar nu religioasa, mergand rar la biserica. Am incercat apoi pentru o vreme sa gasesc acolo liniste. Dar mi-am dat seama ca esenta era distorsionata. Am incetat sa mai caut raspunsuri in acel loc, m-am axat mai mult pe mine. Asta mi se parea o cale mai corecta in ceea ce ma privea.
Basilica era impresionanta. Mare, rece, burdusita de altare, statui, picturi, decoratiuni aurite si oameni. Preotul avea o voce calda, calma, ingaduitoare. Apoi am inceput sa observ expersiile celor din jur. Pareau ca asculta cuvantarea, dar urmarindu-le privirile, am avut senzatia ca toti sunt absenti. Pareau seriosi, reci, deconectati de ceea ce ii inconjura. Pe semne fiecare era plecat intr-o calatorie, a carei destinatie le era necunoscuta. Eu am numit-o iertare, incredere, liniste. Aerul mi se parea apasator, imi ingreuna respiratia. Simteam o tensiune, o presiune in crestet. Aveam impresia ca toate rugaciunile, toate gandurile raman blocate sub acoperisul acela. Ca oamenii sunt atat de chinuiti, incat drumul lor initiatic pare distrus. De ce? Cum? Sunt convinsa ca majoritatea dintre ei sunt prinsi acolo. Ei cred! In ce?
Ma intreb cat e pus un om sa indure, cum simte lupta, cate sanse i se fura, ce compromisuri e obligat sa faca, cat sa traga pentru altii, cat se mai preface? Cat trebuie sa fi de disperat, sa cauti raspunsurile in viata altuia? Cat de tare trebuie sa fi de apasat de toate, incat sa gasesti alinare in niste schipuri cioplite? Cat sa iti fie de greu sa iti accepti soarta, incat sa ceri iertare creatorului tau? Sa creezi tu spiritul care sa aiba putere asupra vietii tale! Sa fi tu creatorul! Cat de dezorientat sa fi, incat sa pui firul vietii tale pe seama altcuiva?
Ma simteam ametita si inchisa. Toate intrebarile se contopeau deasupra mea. Ma apasau pe umeri si imi puscau capul. Trebuia sa iesim de acolo. Pentru prima data in viata mea am avut acel sentiment ciudat de neliniste si respingere fata de acel loc. Atat de mult au profitat de faptul ca acestia erau oameni dincolo de toate picanteriile, incat i-au orbit?
Sa fie imaginatia? Sa fie manipularea? Sa fie adevarul?
Lasand acolo nelinistea, am continuat plimbarea prin Padova. Orasul era imbracat de sarbatoare; brazi, ghirlande de luminite, vitrine cochete si targul. Tarabe pline de dulciuri, hainute, accesorii, jucarii, multe culori, multa agitatie. Cand am ajuns in oras era aproape pustiu. Mai spre seara insa, strazile erau pline. Ne-am invartit putin prin piata, pana ne-am asigurat, si am gasit ce cautam.
Autogara
Autobuz
Grisignano
Inainte sa ajungem acasa ne-am oprit pe campul lui Andrei... si am zburat!
Pasind in basilica St. Antonio din Padova, am avut un sentiment ciudat. Cu ceva timp in urma, am pus cap la cap idei din stanga si din dreapta, incercand sa constientizez relevanta lor pentru mine. Am aflat ca ma aflu undeva la mijloc, ca sunt intr-un relativ echilibru. De mica, am fost indrumata sa fiu credincioasa, dar nu religioasa, mergand rar la biserica. Am incercat apoi pentru o vreme sa gasesc acolo liniste. Dar mi-am dat seama ca esenta era distorsionata. Am incetat sa mai caut raspunsuri in acel loc, m-am axat mai mult pe mine. Asta mi se parea o cale mai corecta in ceea ce ma privea.
Basilica era impresionanta. Mare, rece, burdusita de altare, statui, picturi, decoratiuni aurite si oameni. Preotul avea o voce calda, calma, ingaduitoare. Apoi am inceput sa observ expersiile celor din jur. Pareau ca asculta cuvantarea, dar urmarindu-le privirile, am avut senzatia ca toti sunt absenti. Pareau seriosi, reci, deconectati de ceea ce ii inconjura. Pe semne fiecare era plecat intr-o calatorie, a carei destinatie le era necunoscuta. Eu am numit-o iertare, incredere, liniste. Aerul mi se parea apasator, imi ingreuna respiratia. Simteam o tensiune, o presiune in crestet. Aveam impresia ca toate rugaciunile, toate gandurile raman blocate sub acoperisul acela. Ca oamenii sunt atat de chinuiti, incat drumul lor initiatic pare distrus. De ce? Cum? Sunt convinsa ca majoritatea dintre ei sunt prinsi acolo. Ei cred! In ce?
Ma intreb cat e pus un om sa indure, cum simte lupta, cate sanse i se fura, ce compromisuri e obligat sa faca, cat sa traga pentru altii, cat se mai preface? Cat trebuie sa fi de disperat, sa cauti raspunsurile in viata altuia? Cat de tare trebuie sa fi de apasat de toate, incat sa gasesti alinare in niste schipuri cioplite? Cat sa iti fie de greu sa iti accepti soarta, incat sa ceri iertare creatorului tau? Sa creezi tu spiritul care sa aiba putere asupra vietii tale! Sa fi tu creatorul! Cat de dezorientat sa fi, incat sa pui firul vietii tale pe seama altcuiva?
Ma simteam ametita si inchisa. Toate intrebarile se contopeau deasupra mea. Ma apasau pe umeri si imi puscau capul. Trebuia sa iesim de acolo. Pentru prima data in viata mea am avut acel sentiment ciudat de neliniste si respingere fata de acel loc. Atat de mult au profitat de faptul ca acestia erau oameni dincolo de toate picanteriile, incat i-au orbit?
Sa fie imaginatia? Sa fie manipularea? Sa fie adevarul?
Lasand acolo nelinistea, am continuat plimbarea prin Padova. Orasul era imbracat de sarbatoare; brazi, ghirlande de luminite, vitrine cochete si targul. Tarabe pline de dulciuri, hainute, accesorii, jucarii, multe culori, multa agitatie. Cand am ajuns in oras era aproape pustiu. Mai spre seara insa, strazile erau pline. Ne-am invartit putin prin piata, pana ne-am asigurat, si am gasit ce cautam.
Autogara
Autobuz
Grisignano
Inainte sa ajungem acasa ne-am oprit pe campul lui Andrei... si am zburat!
luni, 3 ianuarie 2011
sâmbătă, 1 ianuarie 2011
NYE
Relvelionul 2010-2011, deasupra Vicenzei, Italia. Linistit, ciudat, fara mare tam-tam, cum de altfel l-am si placut. Batranesc, cum ar zice Andrei.
In prima instanta am vrut sa continui povestea noastra. Dar nu am fost in stare sa scriu nici doua cuvinte. Am incercat sa scriu despre seara asta, dar la fel...nimic. Am mai desfacut o bere si am zis "o sa scriu, pur si simplu ce imi trece prin cap". Despre anul meu 2010.
Cum a inceput? Sa zicem bine. Anul nou l-am petrecut la o partida de poker si "EU":)) Eram acolo din cauza unui om care a avut ceva de spus, si m-a facut sa realizez niste lucruri. Chiar daca asta nu am facut-o decat mai tarziu. Primele doua luni au fost ciudate, le-am trecut foarte incurcata.
Luna ferbruarie a adus in viata mea omul la care visam de cativa ani. Pentru inceput, parea un joc. O luna mai tarziu, am inteles ca de fapt era realitatea.
In aprilie am facut prima escapada de pe taramurile Romaniei. De fapt a doua, dar nu stiu daca se pune cu adevarat. Danuta mi-a facut cadou de Pasti o excursie in Anglia, si sper din tot sufletul ca va veni momentul in care am sa ma pot revansa.
Odata cu intoarcerea in tara, mi-am luat ramas bun de la cel care ma tine acum noaptea la piept. Din Aprilie pana in Iulie am fost preocupata de licenta. Cu toate ca trecusera 3 ani de faculate, abia acum descopeream cine sunt colegii mei. Ii multumesc lui Tudor pentru toata rabdarea a avut-o cu mine, si pentru ca mi-a aratat cine e cu adevarat in sufletul meu. Licenta am luat-o cu 9, nota la care nu speram macar. Dar, se pare ca sunt mai descuracareata decat credeam. Un plus pentru mine:))
Iulie m-a dus de acasa, din locul in care am stat 21 de ani. Atunci pot spune ca a inceput calatoria mea. Am plecat la Andrei, in Monte-Carlo, si de acolo in aventura vietii mele. Aventura vietii noastre.
Anul 2010, un an bun! Cu coborasurile de rigoare, fara de care farmecul nu s-ar fi putut evidentia. Multumesc tuturor celor care au contribuit la initierea mea!
Anul 2010, un an excelent!
In prima instanta am vrut sa continui povestea noastra. Dar nu am fost in stare sa scriu nici doua cuvinte. Am incercat sa scriu despre seara asta, dar la fel...nimic. Am mai desfacut o bere si am zis "o sa scriu, pur si simplu ce imi trece prin cap". Despre anul meu 2010.
Cum a inceput? Sa zicem bine. Anul nou l-am petrecut la o partida de poker si "EU":)) Eram acolo din cauza unui om care a avut ceva de spus, si m-a facut sa realizez niste lucruri. Chiar daca asta nu am facut-o decat mai tarziu. Primele doua luni au fost ciudate, le-am trecut foarte incurcata.
Luna ferbruarie a adus in viata mea omul la care visam de cativa ani. Pentru inceput, parea un joc. O luna mai tarziu, am inteles ca de fapt era realitatea.
In aprilie am facut prima escapada de pe taramurile Romaniei. De fapt a doua, dar nu stiu daca se pune cu adevarat. Danuta mi-a facut cadou de Pasti o excursie in Anglia, si sper din tot sufletul ca va veni momentul in care am sa ma pot revansa.
Odata cu intoarcerea in tara, mi-am luat ramas bun de la cel care ma tine acum noaptea la piept. Din Aprilie pana in Iulie am fost preocupata de licenta. Cu toate ca trecusera 3 ani de faculate, abia acum descopeream cine sunt colegii mei. Ii multumesc lui Tudor pentru toata rabdarea a avut-o cu mine, si pentru ca mi-a aratat cine e cu adevarat in sufletul meu. Licenta am luat-o cu 9, nota la care nu speram macar. Dar, se pare ca sunt mai descuracareata decat credeam. Un plus pentru mine:))
Iulie m-a dus de acasa, din locul in care am stat 21 de ani. Atunci pot spune ca a inceput calatoria mea. Am plecat la Andrei, in Monte-Carlo, si de acolo in aventura vietii mele. Aventura vietii noastre.
Anul 2010, un an bun! Cu coborasurile de rigoare, fara de care farmecul nu s-ar fi putut evidentia. Multumesc tuturor celor care au contribuit la initierea mea!
Anul 2010, un an excelent!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)