Asediu

In ultima luna am facut un experiment, involuntar. Am stat inchisa in casa, o alta casa. In jur: alte 15 case si campuri cu cioturi uscate, mucegaite de inundatii; autostrada... 20 km NV catre Vicenza, 20 km NE Padova. Ianuarie, frig, ploaie, vant.
Liniste, timp berechet, el. In prima instanta toate pareau in regula. Lenesa in esenta, imi suradea ideea de relaxare, timp de pierdut, timp doar pentru noi, filme, jocuri. Cand am aruncat o a doua privire, m-am surprins plina de energie, insa neirosita, neirosibila. Am acordat mult timp skype-ului, alor mei. Netul a devenit evident o necesitate, primul gand al diminetii. Feisbuc si alte prostii, metode de camuflare a plictiselii, deloc constructive, insa cu efect de scurta durata. Se zice ca stresul ne scuteste de obsesia utilizarii timpuli liber. Dar daca timpul liber e sigurul stres? Eu am gasit o activitate care am reusit sa o intreprind cu brio, si anume ingrasatul progresiv plus cresterea vascozitatii sinoviale. Incet, toate au pierdut orice scanteie de starnire a interesului.
Am la bord multe ore de somn anapoda, multe filme, jocuri prostesti, muzici. Privirea mi se blocheaza atintita catre nicaieri tot mai des, gandurile nu au nici o ordine, nici o continuitate, iar corpul refuza sa se miste. Cateodata am impresia ca si timpul se opreste... Si ca sa scap de apasare, aleg sa dorm. Cand nu dorm, fac un mare nimic. Deapan deliciile vietii care au prins deja riduri... merg in locuri trecute, analizez situatii, retrag concluzii...degeaba. Un lucru bun mi-a iesit totusi intr-o anumita privinta. Am gasit in sfarsit puterea sa fac un pas pe care il ocoleam de mult... Diana.
Ma simt goala, nu ma mai recunosc. Nu mai gasesc nimic in comun cu mine..m-am salbaticit. Skype-ul a ramas doar o poarta tabu acum, dorul de casa imi pulseaza in tot corpul dar parca si el e fad. Cred ca m-am resemnat, cred ca incep sa ma complac in situatiune. Simt ca o iau razna, cert e ca ma apuca la ore fixe. Tin laptopul in brate toata ziua, din reflex, caci toate sunt de umplutura, fortate, si de prisos. Si el e schimbat, indiferent, plictisit. Imi spune ca am ochii vineti. Suntem pe cont propriu in lupta cu senilitatea. Cu siguanta tot ce mi se intampla consta intr-o lectie si ce ma ingrijoreaza e deznodamantul. Mi-a ramas muzica, dar ma inec in ea. Stiu bine sa o aleg pe cea mai corespunzatoare starii... greseala clasica.
Si stau intinsa pe pat, in fata omului vitruvian de pe perete, incercand sa smulg din ochii lui raspunsuri si implorand un impuls. Sunt inerta. Pipai greoi cu pernitele degetelor tastatura, oftez, si astept sa adorm...
Optimista pot redeveni si din sila.