Pasind in basilica St. Antonio din Padova, am avut un sentiment ciudat. Cu ceva timp in urma, am pus cap la cap idei din stanga si din dreapta, incercand sa constientizez relevanta lor pentru mine. Am aflat ca ma aflu undeva la mijloc, ca sunt intr-un relativ echilibru. De mica, am fost indrumata sa fiu credincioasa, dar nu religioasa, mergand rar la biserica. Am incercat apoi pentru o vreme sa gasesc acolo liniste. Dar mi-am dat seama ca esenta era distorsionata. Am incetat sa mai caut raspunsuri in acel loc, m-am axat mai mult pe mine. Asta mi se parea o cale mai corecta in ceea ce ma privea.
Basilica era impresionanta. Mare, rece, burdusita de altare, statui, picturi, decoratiuni aurite si oameni. Preotul avea o voce calda, calma, ingaduitoare. Apoi am inceput sa observ expersiile celor din jur. Pareau ca asculta cuvantarea, dar urmarindu-le privirile, am avut senzatia ca toti sunt absenti. Pareau seriosi, reci, deconectati de ceea ce ii inconjura. Pe semne fiecare era plecat intr-o calatorie, a carei destinatie le era necunoscuta. Eu am numit-o iertare, incredere, liniste. Aerul mi se parea apasator, imi ingreuna respiratia. Simteam o tensiune, o presiune in crestet. Aveam impresia ca toate rugaciunile, toate gandurile raman blocate sub acoperisul acela. Ca oamenii sunt atat de chinuiti, incat drumul lor initiatic pare distrus. De ce? Cum? Sunt convinsa ca majoritatea dintre ei sunt prinsi acolo. Ei cred! In ce?
Ma intreb cat e pus un om sa indure, cum simte lupta, cate sanse i se fura, ce compromisuri e obligat sa faca, cat sa traga pentru altii, cat se mai preface? Cat trebuie sa fi de disperat, sa cauti raspunsurile in viata altuia? Cat de tare trebuie sa fi de apasat de toate, incat sa gasesti alinare in niste schipuri cioplite? Cat sa iti fie de greu sa iti accepti soarta, incat sa ceri iertare creatorului tau? Sa creezi tu spiritul care sa aiba putere asupra vietii tale! Sa fi tu creatorul! Cat de dezorientat sa fi, incat sa pui firul vietii tale pe seama altcuiva?
Ma simteam ametita si inchisa. Toate intrebarile se contopeau deasupra mea. Ma apasau pe umeri si imi puscau capul. Trebuia sa iesim de acolo. Pentru prima data in viata mea am avut acel sentiment ciudat de neliniste si respingere fata de acel loc. Atat de mult au profitat de faptul ca acestia erau oameni dincolo de toate picanteriile, incat i-au orbit?
Sa fie imaginatia? Sa fie manipularea? Sa fie adevarul?
Lasand acolo nelinistea, am continuat plimbarea prin Padova. Orasul era imbracat de sarbatoare; brazi, ghirlande de luminite, vitrine cochete si targul. Tarabe pline de dulciuri, hainute, accesorii, jucarii, multe culori, multa agitatie. Cand am ajuns in oras era aproape pustiu. Mai spre seara insa, strazile erau pline. Ne-am invartit putin prin piata, pana ne-am asigurat, si am gasit ce cautam.
Autogara
Autobuz
Grisignano
Inainte sa ajungem acasa ne-am oprit pe campul lui Andrei... si am zburat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu