IAR...BA!

Cum e sa stai noaptea pe stanci pe malul marii, cu bere si o petarda. Sa fie cald si stropii valurilor care se sparg la picioare sa te racoreasca...
Cum e sa simti cum razele soarelui iti incalzesc fata, stand intins in hamac, si sa te legeni usor cautand cu pielea calda, adierea vantului. Sa asculti muzica si sa uiti complet de orice altceva...
Cum e sa stai seara pe balcon, sa te uiti cum ploua afara si sa te simti linistita langa el, fumul sa isi faca efectul si sa simti caldura si iubirea gonindu-ti prin artere...
Cum e sa stai intr-o zi insorita de iarna in mijlocul muntilor si sa fumezi. Sa te contopesti cu tot ce te inconjoara, sa te indragostesti de natura...
Cum e sa faci baie in mare noaptea, sa te transformi in peste, sa te prinzi in hora cu apa, apoi sa ii vezi sclipind ochii si sa te scufunzi in ei...
Cum e sa stai dimineata in cort, sa il vezi dormind langa tine. Apoi sa va treziti, sa ruleze migalos ceva bun, si sa plecati in plimbare prin oraselul vostru...campingul. Sa salutati vecinul din Matrix de la rulota de mai jos, sa panditi si activitatile complicelui, sa pierdeti vremea la soare, sa radeti fara incetare si sa va inchideti in cort...
Cum e sa mergi obosit deja de cateva zile, intr-o tara anume, sa nu ai un leu in buzunar si sa te apese umerii, dar sa iti faca el drumul linistit si sa fi fericita si mandra de tine...
Cum e sa nu sti de ce razi nopti la rand in bucatarie, si sa descoperi cat de buna e apa cu iarba...

...Eu stiu..
...Genial!

20 km NE

Ne-am trezit cu soare, o zi atat de frumoasa. "Hai la Padova!"












Pasind in basilica St. Antonio din Padova, am avut un sentiment ciudat. Cu ceva timp in urma, am pus cap la cap idei din stanga si din dreapta, incercand sa constientizez relevanta lor pentru mine. Am aflat ca ma aflu undeva la mijloc, ca sunt intr-un relativ echilibru. De mica, am fost indrumata sa fiu credincioasa, dar nu religioasa, mergand rar la biserica. Am incercat apoi pentru o vreme sa gasesc acolo liniste. Dar mi-am dat seama ca esenta era distorsionata. Am incetat sa mai caut raspunsuri in acel loc, m-am axat mai mult pe mine. Asta mi se parea o cale mai corecta in ceea ce ma privea.
Basilica era impresionanta. Mare, rece, burdusita de altare, statui, picturi, decoratiuni aurite si oameni. Preotul avea o voce calda, calma, ingaduitoare. Apoi am inceput sa observ expersiile celor din jur. Pareau ca asculta cuvantarea, dar urmarindu-le privirile, am avut senzatia ca toti sunt absenti. Pareau seriosi, reci, deconectati de ceea ce ii inconjura. Pe semne fiecare era plecat intr-o calatorie, a carei destinatie le era necunoscuta. Eu am numit-o iertare, incredere, liniste. Aerul mi se parea apasator, imi ingreuna respiratia. Simteam o tensiune, o presiune in crestet. Aveam impresia ca toate rugaciunile, toate gandurile raman blocate sub acoperisul acela. Ca oamenii sunt atat de chinuiti, incat drumul lor initiatic pare distrus. De ce? Cum? Sunt convinsa ca majoritatea dintre ei sunt prinsi acolo. Ei cred! In ce?
Ma intreb cat e pus un om sa indure, cum simte lupta, cate sanse i se fura, ce compromisuri e obligat sa faca, cat sa traga pentru altii, cat se mai preface? Cat trebuie sa fi de disperat, sa cauti raspunsurile in viata altuia? Cat de tare trebuie sa fi de apasat de toate, incat sa gasesti alinare in niste schipuri cioplite? Cat sa iti fie de greu sa iti accepti soarta, incat sa ceri iertare creatorului tau? Sa creezi tu spiritul care sa aiba putere asupra vietii tale! Sa fi tu creatorul! Cat de dezorientat sa fi, incat sa pui firul vietii tale pe seama altcuiva?
Ma simteam ametita si inchisa. Toate intrebarile se contopeau deasupra mea. Ma apasau pe umeri si imi puscau capul. Trebuia sa iesim de acolo. Pentru prima data in viata mea am avut acel sentiment ciudat de neliniste si respingere fata de acel loc. Atat de mult au profitat de faptul ca acestia erau oameni dincolo de toate picanteriile, incat i-au orbit?
Sa fie imaginatia? Sa fie manipularea? Sa fie adevarul?

Lasand acolo nelinistea, am continuat plimbarea prin Padova. Orasul era imbracat de sarbatoare; brazi, ghirlande de luminite, vitrine cochete si targul. Tarabe pline de dulciuri, hainute, accesorii, jucarii, multe culori, multa agitatie. Cand am ajuns in oras era aproape pustiu. Mai spre seara insa, strazile erau pline. Ne-am invartit putin prin piata, pana ne-am asigurat, si am gasit ce cautam.
Autogara
Autobuz
Grisignano
Inainte sa ajungem acasa ne-am oprit pe campul lui Andrei... si am zburat!

NYE

Relvelionul 2010-2011, deasupra Vicenzei, Italia. Linistit, ciudat, fara mare tam-tam, cum de altfel l-am si placut. Batranesc, cum ar zice Andrei.



In prima instanta am vrut sa continui povestea noastra. Dar nu am fost in stare sa scriu nici doua cuvinte. Am incercat sa scriu despre seara asta, dar la fel...nimic. Am mai desfacut o bere si am zis "o sa scriu, pur si simplu ce imi trece prin cap". Despre anul meu 2010.

Cum a inceput? Sa zicem bine. Anul nou l-am petrecut la o partida de poker si "EU":)) Eram acolo din cauza unui om care a avut ceva de spus, si m-a facut sa realizez niste lucruri. Chiar daca asta nu am facut-o decat mai tarziu. Primele doua luni au fost ciudate, le-am trecut foarte incurcata.
Luna ferbruarie a adus in viata mea omul la care visam de cativa ani. Pentru inceput, parea un joc. O luna mai tarziu, am inteles ca de fapt era realitatea.
In aprilie am facut prima escapada de pe taramurile Romaniei. De fapt a doua, dar nu stiu daca se pune cu adevarat. Danuta mi-a facut cadou de Pasti o excursie in Anglia, si sper din tot sufletul ca va veni momentul in care am sa ma pot revansa.
Odata cu intoarcerea in tara, mi-am luat ramas bun de la cel care ma tine acum noaptea la piept. Din Aprilie pana in Iulie am fost preocupata de licenta. Cu toate ca trecusera 3 ani de faculate, abia acum descopeream cine sunt colegii mei. Ii multumesc lui Tudor pentru toata rabdarea a avut-o cu mine, si pentru ca mi-a aratat cine e cu adevarat in sufletul meu. Licenta am luat-o cu 9, nota la care nu speram macar. Dar, se pare ca sunt mai descuracareata decat credeam. Un plus pentru mine:))
Iulie m-a dus de acasa, din locul in care am stat 21 de ani. Atunci pot spune ca a inceput calatoria mea. Am plecat la Andrei, in Monte-Carlo, si de acolo in aventura vietii mele. Aventura vietii noastre.
Anul 2010, un an bun! Cu coborasurile de rigoare, fara de care farmecul nu s-ar fi putut evidentia. Multumesc tuturor celor care au contribuit la initierea mea!

Anul 2010, un an excelent!

Hola Espana!

"Ce-i cu piramida asta?" Ei bine, piramida Catalana marcheaza granita dintre Franta si Spania, la Le Perthus, si a fost construita in 1977.


Prima persoana cu care am avut ocazia sa imi exersez spaniola a fost soferul de tir care ne-a luat din Perpignan si ne-a dus pana in Figueres. Mare incurcatura:)) Dupa toate lunile alea in care incercand sa vorbesc farnceza stalceam cuvintele in spaniola, in momentul in care a trebuit in sfarsit sa o vorbesc, mi s-a blocat mintea.
Eram foarte incantati ca a doua zi dupa ce plecasem eram deja trecuti de granita. Diferenta dintre cele doua tari am sesizat-o de cum am ajuns in primul orasel. Ce-i drept, nu te poti astepta la mare lucru. Totul se rezuma la o parcare de camioane si cateva blocuri parca uitate acolo de lume. Dar parca toate sunt altfel.
Surpriza neplacuta! Cartela de SFR nu avea semnal. Asa ca aici intervenea o problema. Trebuia sa il gasim cumva pe Max, prietenul nostru francez la care speram sa stam cateva zile pana ne lamuream daca am putea gasi ceva de munca sau nu. Si am ramas la stadiul de cautare. De Max nu am reusit sa dam nici cum. Oricum, fara sa stim pe atunci lucrul asta, ne-am hotarat sa merge in Roses. Acolo speram sa gasim pe plaja FishSpa-urile pe care le avea. Pe drum, un indicator catre Sant Pere Pescador, i-a produs lui Andrei o scanteie, asa ca ne-am hotarat sa mergem. Acolo trebuia sa il gasim! Am cautat autobuz si in statie a aparut elementul perturbator.
"Tienes un papel?"
"Claro que si!" si foita ii servea tipei din statie exact la ce ne asteptam noi. Fara sa fie nevoie de prea multe introduceri, am primit si noi o bucatica suficienta de iarba. In afara de molesala care ne-a dat-o, insa cu care ne puteam lupta fara probleme, o ceata deasa a pus stapanire pe simtul nostru de orientare. "E prea departe sa mergem in seara asta. Acum stim unde trebuie sa ajungem, stim si autobuzul, hai sa gasim un loc in care sa tragem pe dreapta si mergem maine" Ne-am pus de acord fara sa stam pe ganduri. Oricum era deja intuneric. Insa s-a dovedit a fi foarte greu de pus in practica.
Ne-am invartit in cerc, nu stim cate ore, in labirintul foarte ingenios construit in forma de palmieri. O nenorocire. GPRS needed! Nu cred ca ne-a fost greu sa intram acolo, dar de iesit cu siguranta parea imposibil la un moment dat. Nu ajungeam nicaieri. Casele erau foarte dragute, albe, cu arhitectura interesanta si curti cochete. Drumurile insa, se infundau ori intre case, ori intre canale, ori ne duceau in acelasi loc. Dezorientare totala. Picioarele ne dureau, ruxacii erau mult prea grei, si nu intelegeam nimic.
Acum cand imi aduc aminte, parca imi simt iar umerii apasati si picioarele tremurand, dar rad cu pofta! Cand in cele din urma am reusit sa iesim de acolo, am hotarat ca primul loc acoperit care ne iese in cale e perfect pentru somn. A mai durat putin, pentru ca desi ne luasem pe drum tot felu de repere, erau foarte amestecate. Treceam a mia oara pe langa Carrefour, vedeam aceeasi sigla cu un elefantel de la o spalatorie auto, sensurile giratorii erau prea multe. Mercadona, sau mai bine zis parcarea ei, ne-a sarit intr-un final in ajutor. Nimic mai mult. Ruxacii jos, sacii de dormit desfacuti, un pupic si somn instant.
Joi dimineata ne-am trezit cu susoteli, pe seama noastra bineinteles, si cu spatele in pioneze. Am strans rapid totul si am pornit. Trebuia sa ajungem odata la Max. Am luat autobuzul si am ajuns in Sant Pere Pescador, unde am intalnit niste oameni de treaba care ne-au ajutat sa cautam FishSpa-urile. Am aflat ca nu existase acolo niciodata asa ceva, dar ca ar putea fi in Empuriabrava, asa ca ne-au dus pana acolo. Acelasi lucru insa. Nimic. Am reusit sa il mai sunam pe Max de la un hotel dar nu raspundea la telefon, am incercat si la biroul de turism, si la sectia de politie tot fara rezultat. Asa ca am hotarat ca e timpul sa ne intoarcem in Franta. In caz de orice, macar semnal sa fi avut. Am gasit un autobuz ieftin pana in Figueres, si in statie din nou de fumat. De data asta fara peripetii.

Asa incepe...

Timp de cateva luni am incercat fara rezultat sa ne facem si noi un rost intr-un loc care il simteam departe de mine. Nu pentru ca nu era frumos, dar pentru ca superficialitatea si aroganta oamenilor il transformasera in altceva.

Ca sa o luam cu inceputul, calatoria noastra a inceput intr-o marti, in care increzatori si entuziasmati am lasat in urma Monaco. Destinatia nu o stiam, fixasem doar un reper aproximativ. Aveam de strabatut Coasta de Azur si ne asteptam la ce era mai greu. Cu ruxacii prea grei in spate, am ajuns relativ repede in locul unde aveam sa "campam" in prima noapte. Un mini santier, la marginea Cannului, unde prelata unor gherete uitate si niste placaje de lemn ne-au servit drept adapost. Intinsi in sacii de dormit, impartaseam ganduri, ne faceam planuri si priveam cerul instelat si haloul lunii. Am adormit dusi, si fara sa ne intoarcem macar pe partea cealalta ne-am trezit in umezeala diminetii de miercuri.

Cu nasurile inghetate, si ruxacii in spate, am pornit vitejeste pe drumul care ne ducea inspre St. Tropez. Nu a durat mult pana prima masina a oprit. Inaintand aveam in dreapta marea Mediterana si in stanga un peisaj parca arizonian. Ne uitam uimiti in jur, admiram arborii pin-parasol specifici zonei, si in urma noastra in departare vedeam ivindu-se Alpii." De ce mergem in directia asta? Hai mai bine sa mergem incolo!" ziceam. "O sa ajungem si acolo" imi raspundea zambind. Apoi an trecut si pe sub podul ce servea drep apeduct candva, demult; loc in care in al doilea razboi mondial bunica soferitei murise.

De unde ne-a lasat ea, am mai mers putin pe jos. Deja soarele incepea sa ne incalzeasca. Am gasit repede autostrada si de langa o reprezentata auto ne luase o alta masina. Compania nu era de data asta la fel de placuta, insa asta nu conta catusi de putin. Am mers asa o vreme, bucurandu-ne de bafta pe care o aveam. Am intalnit tot felul de oameni, majoritatea binevoitori, am mancat corn cu gem si zahar, am invatat sa vanam cele mai bune locuri pentru autostop si fara sa ne dam seama, spre seara eram in Perpignan. De aici mai aveam putin si ajungeam la granita.

Mergem cu tirul!:D

Mont Blanc

Frigul a pus stapanire pe noi de mult. Degetele inghetate si cartonul scris cu pix reusesc sa opreasca in sfarsit o masina. Ne urcam si fara prea multe vorbe ne indreptam incet catre locul in care asteptam de mult sa ajungem. Peisajul incepe sa se schimbe sub ochii nostrii. Piscuri inzapezite isi fac aparitia, cascade ingetate se itesc ici colo, totul pare inghetat, rece, dar e minunat. Ne indreptam catre inima muntelui. Cuvintele nu isi mai au rostul acum. Mintea e oricum preocupata de cu totul altceva decat sa le formeze. Cu zambete tampe, ne luam privirile de pe geam pentru cateva secunde si ne privim. Inima imi zvacneste in piept si gandurile mele incep sa prinda viata. O multime de planuri, noi sperante.

Parca intr-o clipa calatoria noastra ajunge la sfarsit. Ne trezim in mijlocul unei piete pietonale, pe un soi de banca de beton. Ne uitam in jur si ramanem muti. De jur imprejur, in spatele cabanelor se ridicau impunatoare varfurile. Dupa ce ne dezmeticim putin, isi fac aparitia Cris, impreuna cu Alex, care urmeaza sa ne duca inspre casa. Din fericire autobusele si trenurile nu circula acum, asa ca va trebui sa mergem pe jos.

"Inca 30 de minute, ma gandeam, nu e mult!" Si nici atunci, nici alta data, nu mi s-a parut a fi. Cu toate ca aveam oboseala si frigul infipte in oase, nu le mai simteam. Era aproape ce asteptam sa fie, insa cu mult mai mult. Poteca isi facea loc pe marginea unui parau, a carui susur te linistea. In jur brazii incarcati cu zapada proaspata, podetele de lemn, cabanutele cochete, si fiecare lucrusor, imi induceau un singur sentiment: "E ca in basme!"

O luna intreaga nu mi-a fost de ajuns sa ma obisnuiesc. Insa ma lasa fara cuvinte de fiecare data. Cu toate astea, simteam ca acolo imi e locul. Iubeam tot ce ma inconjura. Iubeam muntele, si cu toate ca ma trezeam cu el in fiecare dimineata, parca nu era destul. Trebuia sa ajungem sus. Imi era dor de sentimentul unic pe care il ai cand stai pe acoperisul lumii, de ski...







"Am sa ajung si acolo. Ne vom intoarce aici negresit!"