1

Vantul desena spirale cu frunze de aur, pe pamantul rece, negru, gol, din spatele casei. Luna grasa si mareata veghea linistita peste sat, peste gospodarie si peste straturile din gradinita. In toiul noptii, martie devreme.

Cateva gargarite , un soricel si pisica, stapana mica a gospodariei, inca urmareau specatcolul de dans. Toate misunatoarele, dintre cele mari si cele mici, dorm deja in afara de ei. Vantul somnoros hotaraste ca seara fu destul de reusita si se poate retrage linistit la odihna. Si da stingerea. Frunzele aurite, batrane, bucuroase si mai ales ametite, adorm cat ai clipi pe bulgarii de pamant. Dintre misunatoarele cele mici, soricelul e singurul care inca mai cauta un adapost. Pe la amiaza, un morman de caramizi i-a astupat casuta, dar nu pare deranjat. Are de gand sa caute abia maine alta noua, insa cu vedere la cer de data asta.

Langa trunchiul unui copac este o cutie cazuta care ii poate servi drept adapost in seara asta perfect."Hmmm, ce se aude oare?" se intreba Sh tocmai intorcand ochii catre cutie. "Dar de uuunde oare?" Si se rasucea pe loc cu mustatile catre cer, incercand sa dea de urma la ceva. Nimic. Parca vazuse ceva, dar disparu in data.

-Heeeeeeiiiii!

"A strigat?!!?!" Si porneste ca un glont catre poarta gradinitei.

- Aici! se aude din nou vocea, de data asta mai aproape.

-Vin! Vin acuma!

Sh alearga balansat catre o buturuga spintecata rasturnata langa gardul gradinitei. Face cativa pasi mai mari, isi ia avant si .....face saritura buna! Pe buturuga, padeste in toate partile si se uita atent in aer.

-Unde esti? Hei! Unde esti?

Isi intoarce mustatile in toate directile si casca larg ochii in toate partiile.

-Esti... aici, te aud. Te gasesc acum. Ahaaaaaa! Fulgule, aici. Stai.. asa!!! Gata!

Si Sh insfaca fulgul care plutea in aer si sare de pe buturuga, insira pasi marunti si se opreste sub cutia rasturnata langa trunchiul copacului.

"Chiar bun adapost cutia asta" se gandea examinand locul. Apoi se aseaza, si desface palmele. Din fulgul vanat desprinde cu grija o samanta rotunda acum crapand sa incolteasca.

-Multumesc. Calatoresc de ceva vreme si nu am putut sa ma odihnesc. Sunt obosita si slabita si as vrea sa ma odihnesc...

Sh se uita lung la samanta din mana lui. "Cum sa o mananc? Ce e si in capul lor? E ca si cum te-ar manca pe tine un dalmatian! Exact acelasi lucru. N-are cum!"

Se ridica si se invarte intr-un colt putin dupa care aseaza samanta intr-un culcus din pamant.

-Spune-mi cum te numesti, daca vrei; unde te indrepti?

Nu mai primeste nici un raspuns. Se ghemuieste langa si inchide ochii. "Maine avem treaba."

A doua zi, printr-una din crapaturile cutiei, o raza de soare intra razand, gandindu-se: "Ha, o dimineata asa frumoasa si ei dorm! Au atatea lucruri de facut azi..." Si ii face la Sh o vizita. Sh deschide ochii si foarte buimacit si amortit intreaba:

-Trebuie sa ma trezesc? Acum?

-Da, haide. Haaaaide somnorosulue!

Clipeste de doua ori din gene si lucrurile incep sa prinda contur. S-a trezit. Si ca si piscat de un puric, sare si examineaza tot perimetrul cutiei. "Samanta, ce frumoasa e... Perfecta. Sigur e de soi. Dar ce o fi cautand aici.. S-o fi ratacit...."

Cu labutele ia pamant si acopera samanta. "O sa am grija de tine o vreme."

Cu greu isi facea loc printre tigle si caramizi, lemne, alte cutii, lopeti si grebele, urcand spre acoperisul casei. Acum cateva luni a gasit un burlan pe care se putea catara direct pana pe acoperis, insa acum nu mai avea acces. Din pacate pentru el, tebuia sa se catere pana la geam si sa urce in pod prin casa, pe scara misunatoarelor mari.

Misunatoarele cele mari si cele mici traiau mai de mult in pace. De un timp incoace insa cele mari au inceput sa fie conduse de Imparatul Negru. Nimeni nu l-a vazut vreodata, sau stie cine e. Se aud tot felul de vorbe. Se spune ca e nemuritor si ca domneste de foarte multa vreme, de asemenea ca are o armata foarte fidela. Se foloseste de slabiciunile misunatoarelor, le intra sub piele, apoi le foloseste ca pe niste papusi. E foarte viclean, le ademeneste si dupa ce le otraveste mintile, se impotrivesc propriei naturi. Astfel misunatoarele cele mici se tem de cele mari, atunci cand vine voba sa intre pe teritoriile lor, pentru ca devin agresive. Deseori pun la punct planuri de invazie, asedii, exterminari, luand cateodata chiar si ostatici pe care ii pun la munci ciudate, experimente, sau chiar la expozitii.

Fara :P far out

Fara sa se gandeasca prea mult in ce se baga, Sh porneste vertiginos catre tufa abia inmugurita de iasomie, se catara pana aproape in varf si sare pe pervazul exterior al unui geam. ``E dormitorul stapanei mari. Si geamul e deschis. De dimineata am auzit-o in tarnat. O fi in gradina dupa zarzavaturi.`` Intra in camera, adulmeca putin si din cateva miscari se ascunde sub un patut vechi, exact langa usa. ´´Bucataria`` se gandea el inainte sa apuce sa intoarca capul dupa usa.
- O camera! Am descoperit o camera! Genial! Si ei nu stiu nimic de ea... mormaia Sh uitandu-se atent in jur. O fi oare si ceva mancare pe aici?

Sh era flamand de cateva zile. Casuta lui, era de fapt un adapost provizoriu. Statea singur, nu avea prieteni, nici familie, nici chef de nimeni. Avea incredere in toata lumea, dar nimeni nu parea sa dea importanta acestui lucru. Toti aveau

Tablou: doua minute

Incaperea mare avea un aer calduros si linistitor, intocmai vremii de afara. Domnea un parfum placut, amestecat, de apa de colonie si sapun de casa. Cateva piese de mobilier dichisit, pompos, un covor persan imens cu ciucurii pieptanati, doua tablouri deasupra mesei mari acompaniate de prea multe scaune, si de partea cealalta un divan acoperit cu o cuvertura inflorata, deasupra caruia atarna un al treilea tablou, mare, cu rama increstata, extravaganta. In fata divanului, o masa rotunda cu un mileu crosetat anume, si la perete doua fotolii cu covorase asortate, apoi usa cu perdea alba, fina, cu un rand de dantela. Geamurile duble, interminabile, cu draperia visinie calcata, ocupau aproape un perete intreg, cel mai mare de altfel. Razele soarelui se proiectau inauntru, luminand in exces camera, iar prin geamul deschis patrundea inauntru caldura inabusitoare de afara. Vantul parea sa fie prezent, caci ramurile marului se miscau, insa probabil era prea cald ca sa se poata face simtit. Mai exista o usa care dadea intr-un balcon inchis cu sticla, draperii albastre cu motive, un dulap cu acte si papuci, si sarmele de care atarnau rufele proaspat spalate.

In fata geamului, cu ochii atintiti spre norii lipsa, si fredonand cantecul greierilor, statea parca pierduta in alta lume. Ajungea putin peste pervazul geamului, avea parul inele, saten, ochii caprui si fata durdulie. Buzele ii ardeau si obrajii ii erau rosii, in ton cu fusta satinata de mac pe care o purta. In mana tinea o perie galbena de forma ciudata, de care parca uitase.

Usa camerei sa deschisese si inauntru pasi Doamna. Purta un sort de bucatarie, slapi de casa, un batic rosu spalacit cu buline, si un zambet radiant pe fata. Avea in mana o tabla, cu urme de faina, pe care era intinsa o foaie de viitori taietei. "Sa nu ciugulesti prea mult de aici, ca o sa te doara stomacul!" spuse cu un glas domol, fixand copila cu niste ochi luminosi, dupa ce aseza tabla pe masa mare din colt. Era tunsa scurt, cu parul grizonat, si tente de pioctanina. Imbujorata mereu, plina de viata si povesti, era curioasa ca un copil nesatisfacut de raspunsuri. Un adevarat maestru in demonstrarea expresiei "ca la mama acasa" cand venea vorba de bucatarie. Tinea socoteala la toate si la tot, inclusiv la evenimentele siropoase din viata sarmanei Maria. Era colectionar, si isi facuse un tel din asta. Avea bine puse la punct seturi de covoare, cearceafuri, tacamuri, si orice lucruri cu trebuinta intr-o casa de om, toate in dublu exemplar. Vana mereu cele mai bune momente, nu concepea sa stea macar o clipa degeaba si era la curent cu orice. Statea seara in balansoar si motaia, elaborand in gand planuri pentru a doua zi. Avea ceva special, in afara de rasul delicios, ceva ce copila nu putea intelege, dar care o speria si o facea sa impuna o oarecare bariera de contact; tocmai din cauza acelei necunoscute, nimeni alta decat dragostea. Indragostita de viata si de cei de langa ea, Doamna stia sa imparta zambete si tinerete pentru toata lumea.

Imediat ce parasi incaperea si usa se inchise la loc, copila ramasa din nou singura, sari de la geam si ataca foaia subtire cu margini care se cereau indreptate. Moflaind aluatul se intoarse la geam, de data aceasta cu doi pasi mai la dreapta, in fata toaletei. Lasa peria intr-un sertar si dupa ce mai cotrobai putin se ridica si incepu sa se invarata in fata oglinzii. Ii placea tare mult oglinda aceea ovala, cu rama pretioasa de lemn lucrat special la fabrica de mobila, ca restul pieselor. Petrecea ore in sir acolo, pieptanandu-se, inventariand sertarele si toate dulapurile sau dansand. Se pierdea intre materialele colorate, de diverse texturi, aduse din Turcia, din care isi croia in minte o multime de hainute. Insa nu asta era incaperea ei preferata.

La capatul holului in forma de "L", pe care pasii erau precis acompaniati de ticaitul ceasului mare cu cuc, se afla fata in fata cu o masina veche de spalat, o usa care scartaia vesnic, luptand cu parchetul umflat. O incapere mai mica, mai intunecata, burdusita de un mobilier grosolan, doua fotolii, pe jos un covor persan cu aceeasi ciucuri pieptanati, si alte cateva facute sul si invelite in panza alba, ascunse dupa usa. O canapea extensibila, grea, dar cu asternuturi de noapte moi si calduroase. Un fel de fortareata, un adapost, un loc secret, retras si sigur, incaperea era pe placul ei. Dar o alta cauza e necesar de evidentiat, Domnul care se odihnea pe canapea ascultand radioul portabil, la volum maxim. Lasa impresia de om rigid, vorbea serios, isi spunea parerea de fiecare data sincer si direct, era categoric, fara sa lase loc de interpretari si trebuia ascultat intocmai. Insa ochii il tradau. Ridurile fine din coltul ochilor se strangeau in buchet cand zambea, chipul ii era luminat si vesel, avea parul rar si pielea capului ii lucea.Purta niste pantaloni bleumarin de trening, un maieu alb din bumbac, ca sita, si tinea aproape o basca de catifea raiata crem. Isi pregatea constiincios in fiecare seara camasa pentru a doua zi, si avea in dulap un morman de batiste calcate si impachetate perfect, de catre Doamna. Iesea zilnic la plimbare in parc, unde se intalnea cu aceeasi oameni, citea aceleasi ziare, facea aprovizionari de la aceeasi alimentara. Scria frumos, si se preocupa de educatia copilei, avand rabdare nespusa cu tabla inmultirii. Avea circulatia periferica proasta, fapt pentru care beneficia aproape in fiecare seara de un masaj minutios la palme.

Spionand din usa, copila fu detectata si primi numaidecat sarcina previzibila: "Du-te si roag-o pe buna-ta sa iti dea un pahar cu apa pentru mine, te rog." Era vesela, intra in atributiile ei sa livreze paharele cu apa si sa le inapoieze la bucatarie. Nu avea stare, fugea de colo colo toata ziua, si abia astepta sa treaca ora doua, sa iasa la joaca dupa masa. Pana atunci, trebuia sa isi ocupe timpul. Intr-o a treia incapere, de dimensiuni mijlocii si destul de intunecoasa la randul ei era pozitionat strategic un televizor micut, modern. Balansoarul Doamnei, o comoda de asemenea extensibila, o biblioteca impresionanta cu randuri duble, un dulap greoi si o vitrina cu bibelouri. Hutuindu-se cu telecomanda tinuta bine in mana, o fetitia cu parul castaniu, drept, privea prin niste ochi verzi desenele preferate cu apa neagra. Avea tenul deschis si luminos, era concentrata din cale afara si se excludea orice manevra de distragere a atentiei.

Cu mult zgomot dupa ea, copila se aseza pe canapea, incercand sa prinda sirul povestii. Stateau amandoua, absorbite de cutia neagra, culorile si sunetele din ea, asteptand ora doua. O zi de vara, calda, lunga, linistita, veche.

Amintiri apetisante

Schimband radical alimentatia in ultimele luni, poftesc bineinteles la produse romanesti. Si gandul ma duce deseori la supa de pui cu gaslusti, tocanita a la Cheta, pui cu orez si legume sau cartofi pireu, inegalabilul sos de mere, tocanita de ceapa, budinca de taietei, orez cu lapte, mere coapte, ou frecat...
Ma duc mai departe in timp si imi aduc aminte cu pofta de punctele de interes ale copilariei:)
Pregatite in casa cu foarte multa dragoste, erau bilutele cu gem, colorate de fiecare data in rosu si galben. Negresele cu cocos, preferatele mele si prajitura alba rombica, preferata lui Dana. Toata distractie din bucatarie cand pregateam forme de pus in cuptor, sau cand furam taietei de casa inainte sa fie uscati. Tortul cu piscot si portocale, cel mai bun cadou de onomastici. Apa minerala in sticla de sticla era nelipsita si cerea o aprovizionare de doua ori pe saptamna.
Covrigii cu sare de la brutarie, sau chiar cei de la chiosc din Balcescu. Si daca tot am ajuns aici, trebuie sa fac loc si pentru sucul de la sifo!

Kuku Ruku cu aroma de cacao te facea sa doresti acea napolitana mai mult decat orice dulce. Guma Turbo era tare, avea forma de radiera si surprize de colectie. Mai era si Bonibon, de 10 ori mai bun decat M&M, si bomboanele Silvana, cu multe arome si glume pe seama vecinei de sezon.

Aquafresh in trei culori, bineinteles!

CartoonNetwork! Baza limbii engleze pentru toti din acea generatie. Tom si Jerry, Scooby Doo la care imi era frica, The Pirates of the Dark Water, Captain Planet, Dexter's Laboratory.. toate desene adevarate, nu ca cele de astazi.

Toata copilaria plina de amintiri exceptionale. Cartierul cu toate surprizele lui, juliturile din genunchi, dispensarul, ochelarii, schitele lui tati si un Tecnus vechi, Art Print, Lache, toti bunicii, Cetatea de Balta, Lenouheim, Matilda, anotimpuri ca la carte, multa multa voie buna...

Hai sa fim iar copii!

Keep the streets empty for me

Mi-a luat ceva timp sa gasesc clipu, si e pe masura asteptarilor. Piesa e incredibila asa ca... Enjoy!

Azi e primavara

Asediu

In ultima luna am facut un experiment, involuntar. Am stat inchisa in casa, o alta casa. In jur: alte 15 case si campuri cu cioturi uscate, mucegaite de inundatii; autostrada... 20 km NV catre Vicenza, 20 km NE Padova. Ianuarie, frig, ploaie, vant.
Liniste, timp berechet, el. In prima instanta toate pareau in regula. Lenesa in esenta, imi suradea ideea de relaxare, timp de pierdut, timp doar pentru noi, filme, jocuri. Cand am aruncat o a doua privire, m-am surprins plina de energie, insa neirosita, neirosibila. Am acordat mult timp skype-ului, alor mei. Netul a devenit evident o necesitate, primul gand al diminetii. Feisbuc si alte prostii, metode de camuflare a plictiselii, deloc constructive, insa cu efect de scurta durata. Se zice ca stresul ne scuteste de obsesia utilizarii timpuli liber. Dar daca timpul liber e sigurul stres? Eu am gasit o activitate care am reusit sa o intreprind cu brio, si anume ingrasatul progresiv plus cresterea vascozitatii sinoviale. Incet, toate au pierdut orice scanteie de starnire a interesului.
Am la bord multe ore de somn anapoda, multe filme, jocuri prostesti, muzici. Privirea mi se blocheaza atintita catre nicaieri tot mai des, gandurile nu au nici o ordine, nici o continuitate, iar corpul refuza sa se miste. Cateodata am impresia ca si timpul se opreste... Si ca sa scap de apasare, aleg sa dorm. Cand nu dorm, fac un mare nimic. Deapan deliciile vietii care au prins deja riduri... merg in locuri trecute, analizez situatii, retrag concluzii...degeaba. Un lucru bun mi-a iesit totusi intr-o anumita privinta. Am gasit in sfarsit puterea sa fac un pas pe care il ocoleam de mult... Diana.
Ma simt goala, nu ma mai recunosc. Nu mai gasesc nimic in comun cu mine..m-am salbaticit. Skype-ul a ramas doar o poarta tabu acum, dorul de casa imi pulseaza in tot corpul dar parca si el e fad. Cred ca m-am resemnat, cred ca incep sa ma complac in situatiune. Simt ca o iau razna, cert e ca ma apuca la ore fixe. Tin laptopul in brate toata ziua, din reflex, caci toate sunt de umplutura, fortate, si de prisos. Si el e schimbat, indiferent, plictisit. Imi spune ca am ochii vineti. Suntem pe cont propriu in lupta cu senilitatea. Cu siguanta tot ce mi se intampla consta intr-o lectie si ce ma ingrijoreaza e deznodamantul. Mi-a ramas muzica, dar ma inec in ea. Stiu bine sa o aleg pe cea mai corespunzatoare starii... greseala clasica.
Si stau intinsa pe pat, in fata omului vitruvian de pe perete, incercand sa smulg din ochii lui raspunsuri si implorand un impuls. Sunt inerta. Pipai greoi cu pernitele degetelor tastatura, oftez, si astept sa adorm...
Optimista pot redeveni si din sila.

Energie

Asemeni vantului pe care il aud suierand incet si a carui adieri imi fac pielea de gaina, asemenea unui sarut dupa ureche, care trimite delegati pana la degetul mic de la picior, exact ca o intepatura de ac in aratator, sau ca un deja-vu... asa simt balacindu-se in sangele meu notele muzicale. Pulsul sare de 100, fiorii imi vibreaza in corp, detaliile din jur dispar, apare zambetul acela comandat din strafunduri. Ma ridic, inchid ochii, inspir adanc, pulsul mi se regleaza si pe cand ii deschid, tot corpul e in miscare. Imi eliberez energia si simultan ma reincarc cu alta. Am aceeasi consistenta ca si aerul, sunt la fel de libera ca un puf de papadie.
Am simtit asta la 8 ani, cand Alex si Zita mi-au indrumat pasii pentru prima data. Cea mai eleganta forma de dans. Ritmuri calde, usoare, miscari atat de firesti. Ii aud si acum numarand: "un, doi, trei, cha-cha, un, doi, trei, cha-cha, un". La inceput debusolata, impiedicata, timida, impreuna cu Danuta si Tudorel, am ajuns sa iubesc orele, dansul, atmosfera, oamenii. E minunat! Gratie, expresivitate, senzualitate, usurinta... nu exista dansator, doar pereche, androgin. Vals, tango, slow fox, quickstep, samba, cha-cha-cha, rumba, passo doble, jive, salsa, merengue, bachata... miscari pure, ademenitoare.
In UK Danuta a avut ocazia sa asiste la un spectacol Tango Fire. Eu incerc sa ma multumesc deocamdata cu "Verano Portenas", o mostra din repertoriul artistilor din Buenos Aires.

Ar fi de prisos orice alt comentariu... e atat de natural si minunat!

Speachless

Cand lumea are la ordinea zilei lacomia, tot ce ne inconjoara este vanat si ravnit de egoism. Atunci cand luxul este singura grija pentru ziua de maine, si mijloacele sunt scuzate in mod ipocrit, tot ce ne inconjoara este paralizat de indiferenta. Cand sunt atatia calici, atatia orbiti de putere, care nu inteleg ca ne multumim toti, in cele din urma, doar cu longevitatea scheletului... Atunci poate ar trebui sa luam exemplu de la pachetele de tigari si sa imprimam pe bancnote si carduri imagini ca cea de mai jos. Poate ar fi mai atenti cum, cand, cat si pe ce le folosesc. Ne punem in prima instanta increderea in substratul animal pe care il detinem. Fara rezultate, sa recurgem la premierea cu excursii exotice, unde sa aiba ocazia sa experimenteze modul de viata pe care nu si-l doresc. Mai bine, sa ii exilam unde natura nu e moderata si legile ei nu pot fi puse la indoiala. Sau preferam sa ne punem bentite de noapte pe ochi si sa ne amagim ca si amnezia e un condiment al progresului. Este intradevar, dar indiferenta clar nu! Ne distrugem pe noi, distrugem tot in jurul nostru. Defrisam, vanam blanuri, ridicam munti de beton, poluam incontinu, si chiar ma intreb in cat timp vom ajunge sa ne spalam pe fata scuipandu-ne unii pe altii. Cu toate ca suntem constienti de halul in care a ajuns lumea, nu exista om care sa nu aiba iluzia ca si-a facut-o mai buna. Am cucerit pana si cosmosul, dar nu am reusit sa luptam cu noi insine. Asadar mai avem inca de invatat ce sunt cucuiele, ca sa putem renunta la legi.
Cand am vazut fotografia asta am ratat cateva batai ale inimii....

"La aproape 300 de metri de Ayod, am intalnit-o pe micuta. Era moarta de foame si incerca sa ajunga la centrul de alimentare. Era atat de slabita ca nu putea face mai mult de doi pasi fara sa cada pe spate. Cauta cu disperare sa se protejeze de soarele care ardea, acoperindu-si capul cu mainile scheletice. La un moment dat, s-a ridicat cu greu in picioare pentru o noua tentativa de a merge, gemand incetisor, cu vocea ascutita. Bulversat, m-am retras in spatele muncii mele, fotografiindu-i miscarile dureroase. Dintr-o data, micuta a cazut si s-a oprit cu fata in praf. Campul meu vizual era cedat teleobiectivului, de aceea nu am observat zborul vulturilor care se apropiau, pana ce unul dintre ei a intrat in cadru. Am declansat, apoi am alungat pasarea cu o lovitura de picior. Totul urla in mine. Ajunsesem la unul sau doi kilometri de cat cand am izbucnit in lacrimi." (K. Carter) Pentru aceasta fotografie Carter a obtinut premiul Pulitzer in 1994, cea mai inalta distinctie pentru un fotograf. La numai un an de la realizarea acestei fotografii si la scurt timp dupa obtinerea premiului, se sinucide, gazandu-se in propria masina cu un furtun legat la esapament, apasat de o constiinta care-l face neom. Un destin fulminant, o poveste dura de viata a unui ziarist de razboi, a unui idealist care credea ca fotografiile pot schimba lumea. Si eu cred la fel. Impreuna cu tot ce inseamna arta. Si piesa asta e un tabou perfect, iti nauceste gandurile, te lasa sa inghiti in sec...

Omul va fi cu siguranta mai bun, nu se stie cand... dar daca nu pricepem unele lucruri la timp, ne mai ramane doar sansa sa intelegem prea tarziu.

IAR...BA!

Cum e sa stai noaptea pe stanci pe malul marii, cu bere si o petarda. Sa fie cald si stropii valurilor care se sparg la picioare sa te racoreasca...
Cum e sa simti cum razele soarelui iti incalzesc fata, stand intins in hamac, si sa te legeni usor cautand cu pielea calda, adierea vantului. Sa asculti muzica si sa uiti complet de orice altceva...
Cum e sa stai seara pe balcon, sa te uiti cum ploua afara si sa te simti linistita langa el, fumul sa isi faca efectul si sa simti caldura si iubirea gonindu-ti prin artere...
Cum e sa stai intr-o zi insorita de iarna in mijlocul muntilor si sa fumezi. Sa te contopesti cu tot ce te inconjoara, sa te indragostesti de natura...
Cum e sa faci baie in mare noaptea, sa te transformi in peste, sa te prinzi in hora cu apa, apoi sa ii vezi sclipind ochii si sa te scufunzi in ei...
Cum e sa stai dimineata in cort, sa il vezi dormind langa tine. Apoi sa va treziti, sa ruleze migalos ceva bun, si sa plecati in plimbare prin oraselul vostru...campingul. Sa salutati vecinul din Matrix de la rulota de mai jos, sa panditi si activitatile complicelui, sa pierdeti vremea la soare, sa radeti fara incetare si sa va inchideti in cort...
Cum e sa mergi obosit deja de cateva zile, intr-o tara anume, sa nu ai un leu in buzunar si sa te apese umerii, dar sa iti faca el drumul linistit si sa fi fericita si mandra de tine...
Cum e sa nu sti de ce razi nopti la rand in bucatarie, si sa descoperi cat de buna e apa cu iarba...

...Eu stiu..
...Genial!

20 km NE

Ne-am trezit cu soare, o zi atat de frumoasa. "Hai la Padova!"












Pasind in basilica St. Antonio din Padova, am avut un sentiment ciudat. Cu ceva timp in urma, am pus cap la cap idei din stanga si din dreapta, incercand sa constientizez relevanta lor pentru mine. Am aflat ca ma aflu undeva la mijloc, ca sunt intr-un relativ echilibru. De mica, am fost indrumata sa fiu credincioasa, dar nu religioasa, mergand rar la biserica. Am incercat apoi pentru o vreme sa gasesc acolo liniste. Dar mi-am dat seama ca esenta era distorsionata. Am incetat sa mai caut raspunsuri in acel loc, m-am axat mai mult pe mine. Asta mi se parea o cale mai corecta in ceea ce ma privea.
Basilica era impresionanta. Mare, rece, burdusita de altare, statui, picturi, decoratiuni aurite si oameni. Preotul avea o voce calda, calma, ingaduitoare. Apoi am inceput sa observ expersiile celor din jur. Pareau ca asculta cuvantarea, dar urmarindu-le privirile, am avut senzatia ca toti sunt absenti. Pareau seriosi, reci, deconectati de ceea ce ii inconjura. Pe semne fiecare era plecat intr-o calatorie, a carei destinatie le era necunoscuta. Eu am numit-o iertare, incredere, liniste. Aerul mi se parea apasator, imi ingreuna respiratia. Simteam o tensiune, o presiune in crestet. Aveam impresia ca toate rugaciunile, toate gandurile raman blocate sub acoperisul acela. Ca oamenii sunt atat de chinuiti, incat drumul lor initiatic pare distrus. De ce? Cum? Sunt convinsa ca majoritatea dintre ei sunt prinsi acolo. Ei cred! In ce?
Ma intreb cat e pus un om sa indure, cum simte lupta, cate sanse i se fura, ce compromisuri e obligat sa faca, cat sa traga pentru altii, cat se mai preface? Cat trebuie sa fi de disperat, sa cauti raspunsurile in viata altuia? Cat de tare trebuie sa fi de apasat de toate, incat sa gasesti alinare in niste schipuri cioplite? Cat sa iti fie de greu sa iti accepti soarta, incat sa ceri iertare creatorului tau? Sa creezi tu spiritul care sa aiba putere asupra vietii tale! Sa fi tu creatorul! Cat de dezorientat sa fi, incat sa pui firul vietii tale pe seama altcuiva?
Ma simteam ametita si inchisa. Toate intrebarile se contopeau deasupra mea. Ma apasau pe umeri si imi puscau capul. Trebuia sa iesim de acolo. Pentru prima data in viata mea am avut acel sentiment ciudat de neliniste si respingere fata de acel loc. Atat de mult au profitat de faptul ca acestia erau oameni dincolo de toate picanteriile, incat i-au orbit?
Sa fie imaginatia? Sa fie manipularea? Sa fie adevarul?

Lasand acolo nelinistea, am continuat plimbarea prin Padova. Orasul era imbracat de sarbatoare; brazi, ghirlande de luminite, vitrine cochete si targul. Tarabe pline de dulciuri, hainute, accesorii, jucarii, multe culori, multa agitatie. Cand am ajuns in oras era aproape pustiu. Mai spre seara insa, strazile erau pline. Ne-am invartit putin prin piata, pana ne-am asigurat, si am gasit ce cautam.
Autogara
Autobuz
Grisignano
Inainte sa ajungem acasa ne-am oprit pe campul lui Andrei... si am zburat!

If I had a heart

Imi pare rau ca nu am reusit sa pun si clipu...

Cee-Lo Green - What part of forever

Te iub...

NYE

Relvelionul 2010-2011, deasupra Vicenzei, Italia. Linistit, ciudat, fara mare tam-tam, cum de altfel l-am si placut. Batranesc, cum ar zice Andrei.



In prima instanta am vrut sa continui povestea noastra. Dar nu am fost in stare sa scriu nici doua cuvinte. Am incercat sa scriu despre seara asta, dar la fel...nimic. Am mai desfacut o bere si am zis "o sa scriu, pur si simplu ce imi trece prin cap". Despre anul meu 2010.

Cum a inceput? Sa zicem bine. Anul nou l-am petrecut la o partida de poker si "EU":)) Eram acolo din cauza unui om care a avut ceva de spus, si m-a facut sa realizez niste lucruri. Chiar daca asta nu am facut-o decat mai tarziu. Primele doua luni au fost ciudate, le-am trecut foarte incurcata.
Luna ferbruarie a adus in viata mea omul la care visam de cativa ani. Pentru inceput, parea un joc. O luna mai tarziu, am inteles ca de fapt era realitatea.
In aprilie am facut prima escapada de pe taramurile Romaniei. De fapt a doua, dar nu stiu daca se pune cu adevarat. Danuta mi-a facut cadou de Pasti o excursie in Anglia, si sper din tot sufletul ca va veni momentul in care am sa ma pot revansa.
Odata cu intoarcerea in tara, mi-am luat ramas bun de la cel care ma tine acum noaptea la piept. Din Aprilie pana in Iulie am fost preocupata de licenta. Cu toate ca trecusera 3 ani de faculate, abia acum descopeream cine sunt colegii mei. Ii multumesc lui Tudor pentru toata rabdarea a avut-o cu mine, si pentru ca mi-a aratat cine e cu adevarat in sufletul meu. Licenta am luat-o cu 9, nota la care nu speram macar. Dar, se pare ca sunt mai descuracareata decat credeam. Un plus pentru mine:))
Iulie m-a dus de acasa, din locul in care am stat 21 de ani. Atunci pot spune ca a inceput calatoria mea. Am plecat la Andrei, in Monte-Carlo, si de acolo in aventura vietii mele. Aventura vietii noastre.
Anul 2010, un an bun! Cu coborasurile de rigoare, fara de care farmecul nu s-ar fi putut evidentia. Multumesc tuturor celor care au contribuit la initierea mea!

Anul 2010, un an excelent!