Speachless

Cand lumea are la ordinea zilei lacomia, tot ce ne inconjoara este vanat si ravnit de egoism. Atunci cand luxul este singura grija pentru ziua de maine, si mijloacele sunt scuzate in mod ipocrit, tot ce ne inconjoara este paralizat de indiferenta. Cand sunt atatia calici, atatia orbiti de putere, care nu inteleg ca ne multumim toti, in cele din urma, doar cu longevitatea scheletului... Atunci poate ar trebui sa luam exemplu de la pachetele de tigari si sa imprimam pe bancnote si carduri imagini ca cea de mai jos. Poate ar fi mai atenti cum, cand, cat si pe ce le folosesc. Ne punem in prima instanta increderea in substratul animal pe care il detinem. Fara rezultate, sa recurgem la premierea cu excursii exotice, unde sa aiba ocazia sa experimenteze modul de viata pe care nu si-l doresc. Mai bine, sa ii exilam unde natura nu e moderata si legile ei nu pot fi puse la indoiala. Sau preferam sa ne punem bentite de noapte pe ochi si sa ne amagim ca si amnezia e un condiment al progresului. Este intradevar, dar indiferenta clar nu! Ne distrugem pe noi, distrugem tot in jurul nostru. Defrisam, vanam blanuri, ridicam munti de beton, poluam incontinu, si chiar ma intreb in cat timp vom ajunge sa ne spalam pe fata scuipandu-ne unii pe altii. Cu toate ca suntem constienti de halul in care a ajuns lumea, nu exista om care sa nu aiba iluzia ca si-a facut-o mai buna. Am cucerit pana si cosmosul, dar nu am reusit sa luptam cu noi insine. Asadar mai avem inca de invatat ce sunt cucuiele, ca sa putem renunta la legi.
Cand am vazut fotografia asta am ratat cateva batai ale inimii....

"La aproape 300 de metri de Ayod, am intalnit-o pe micuta. Era moarta de foame si incerca sa ajunga la centrul de alimentare. Era atat de slabita ca nu putea face mai mult de doi pasi fara sa cada pe spate. Cauta cu disperare sa se protejeze de soarele care ardea, acoperindu-si capul cu mainile scheletice. La un moment dat, s-a ridicat cu greu in picioare pentru o noua tentativa de a merge, gemand incetisor, cu vocea ascutita. Bulversat, m-am retras in spatele muncii mele, fotografiindu-i miscarile dureroase. Dintr-o data, micuta a cazut si s-a oprit cu fata in praf. Campul meu vizual era cedat teleobiectivului, de aceea nu am observat zborul vulturilor care se apropiau, pana ce unul dintre ei a intrat in cadru. Am declansat, apoi am alungat pasarea cu o lovitura de picior. Totul urla in mine. Ajunsesem la unul sau doi kilometri de cat cand am izbucnit in lacrimi." (K. Carter) Pentru aceasta fotografie Carter a obtinut premiul Pulitzer in 1994, cea mai inalta distinctie pentru un fotograf. La numai un an de la realizarea acestei fotografii si la scurt timp dupa obtinerea premiului, se sinucide, gazandu-se in propria masina cu un furtun legat la esapament, apasat de o constiinta care-l face neom. Un destin fulminant, o poveste dura de viata a unui ziarist de razboi, a unui idealist care credea ca fotografiile pot schimba lumea. Si eu cred la fel. Impreuna cu tot ce inseamna arta. Si piesa asta e un tabou perfect, iti nauceste gandurile, te lasa sa inghiti in sec...

Omul va fi cu siguranta mai bun, nu se stie cand... dar daca nu pricepem unele lucruri la timp, ne mai ramane doar sansa sa intelegem prea tarziu.