Ultima

Florian Pitis- Ultima scrisoare

Toamna

Era duminica, octombrie, trecut de mult de miezul zilei. Soarele scutit de datorie, vantul rece iar in jur pustiu si liniste. In fata ei un zid pana la brau, plin de graffuri, si un hau. Undeva departe, mic se vedea orasul, apoi marea. Cativa copaci si un pod, gandurile ei si foaia de hartie. Trecusera cateva ore de cand statea acolo. Si insira cuvinte....
"Vantul maruntel ma invaluie cu adieri usoare, reci, imi inroseste nasul, imi ingheata mainile. Simt un tremur usor si ma simt ca o frunza. Norii sunt gri, purtati usor de colo colo, asteptand sa fie goliti. Razele soarelui trec totusi prin ei, incercand sa incalzeasca cu puterea care le-a mai ramas. Marea e rece, se intrec valurile catre tarm, catre oras. Betonul, fierul, sticla, sunt incremenite si e mai urat ca pana acum. Luminile nu prea ajuta in noapte, il fac sa para si mai trist, mai sumbru, mai prefacut. Muntele e rece, cum ii sta bine. Se dezgoleste, se schimba si el. Frunzele adorm, se desprind, se pierd. E toamna deja. E astenie. Atat de repede trece timpul aici. Ieri eram plina de entuziasm, descopeream locul acesta stransa de mana lui. Astazi, vreau sa plec, sunt satula, ma strang toate. De mana cu el, abia ii simt degetele, ma apasa sentimentul ca ne-am pierdut nadejdea. Aveam atatea sperante, in care am inceput sa nu mai credem. Atatea idei, incep sa nu ma mai duca in locul spre care credeam ca ma indrept. Il strang de mana. Vreau sa gasim puterea impreuna. Puterea sa pleam. Nu ne face bine, si stim amandoi. Si vrem, dar ezitam. Asteptam impulsul. Toamna e rece, pregateste o alta intrare. Una moarta... cel putin acum, cel putin aici. Pasarile dau tarcoale, se invart in cerc, prevestesc ploaia. Razele nu mai trec de nori, vantul se inteteste. Marea e gri metalizat, muntele abia se mai intrezareste. Rabdarea e aproape de final. Toate constrangerile vor da roade, la un moment dat. Pana atunci insa, mainile vor ramane inghetate, frunzele vor pieri, orasul va fi apasator, oamenii ii voi ocoli. Si nu imi sta in fire. Vad schimbarea in mine si cateodata ma ingrozesc. Pana unde se poate ajunge? Mi-am spus ca voi fi mare, si ca pot lupta. Mi-am luat inima in dinti si am trecut pragul... Sunt tot copil! Tot simt nevoie de imbratisare. Tot vreau un grad mai mult pe termometru. Doar ca acum nu mai masor. Recunosc, am cateodata ganduri lase, ma simt slaba. Insa cred cu tarie ca merita fiecare indoiala, fiecare lupta, fiecare pas. "Da!" i-am spus la tata, si cred asta! Simt asta! Si nu stiu daca s-a simtit mai linistit sau daca abia acum l-a cuprins nelinistea. "La 21 de ani? Afisezi maturitate, insa nu dai dovada de ea. Dar te iubesc!" E toamna in mine, sperantele le-am pierdut ca pe frunze, corpul imi e invaluit de frig, de indoiala. Imi e frica, sunt derutata. Astept iarna, astept sa treaca..."

You are never alone

Multumesc Paul:)

all one

Cartierul

Eram fericiti! Cantam, alergam, picam, ne murdaream, ne ridicam, radeam, ne fugaream din nou. Ne cataram in copaci, strangeam nuci, mancam dude, furam rosii si capsuni, vindeam flori si corcoduse. Jucam ascunsea, matza, “razboi” si ne faceam baza. Decojeam crengi de “ploaie de aur” si ne faceam sfori cu care ne legam de stergatorul de langa centrala. Ne bateam cu apa, ne certam, ne suparam, dadeam o tura prin cartier si cand ne intalneam la garaje ne impacam si dadeam un fotbal. Fugeam de Puiu ca era rau. Ne trimiteau dupa paine dar jumate o mancam pe drum. Tot de la burutaria “Dana” ne luam covrigi cu sare, si de la “Perla” napolitane si guma. Nu voiam sa mergem acasa, stateam pana seara tarziu la roata, la nisip sub nuc sau la cei trei corcodusi. Stiam tot ce misca. Eram doar noi.

Povestea a tinut cativa ani. Apoi am inceput sa aflam ca lucrurile aveau sa se schimbe. Nu ne mai intalneam zilnic. Unii plecasera, altii nu mai ieseau. Ne intalneam rar. Ne-am facut prieteni noi…am uitat de Noi. Cu timpul nu ne mai vorbeam. Unii nici nu mai salutau. Ne luam lumea in cap si ne prosteam. Credeam ca ne facem mari si tari insa ajungeam mari si tare prosti. Pierdeam sensul oricarui lucru frumos. Pierdeam suflete, faceam troc cu ele, voiam sa le schimbam. Iar acum regretam si le vrem inapoi. Ne e dor de Sandra si de Sebi, de Anduta si Aio, de Tzumpi, de Dana si Miha, de Tudor, de Flavia si Hoho, de Marilya, de Ionu.

Insa roata nu mai e, nisipul e plin de buruieni, pomii sunt scorojiti, nu mai pune nimeni rosii sau capsuni. Brutaria “Dana” nu mai exista, “Perla” s-a facut curatatorie, centrala s-a desfiintat si ea. Nu se mai aud claxoane de tzoagle, nu se mai aud rasete seara tarziu. Puiu e si el baiat bun insa unii nu au apucat sa afle. Cartierul e imbatranit. Au ramas doar bunicii…unii.

Totusi e liniste, e verde, e frumos, e plin de amintiri. Imi pune un zambet sincer pe buze de fiecare data cand sunt acolo, imi incarc sufletul. E ca si casa mea, e ca si casa lor...a fost lumea noastra!