Hola Espana!

"Ce-i cu piramida asta?" Ei bine, piramida Catalana marcheaza granita dintre Franta si Spania, la Le Perthus, si a fost construita in 1977.


Prima persoana cu care am avut ocazia sa imi exersez spaniola a fost soferul de tir care ne-a luat din Perpignan si ne-a dus pana in Figueres. Mare incurcatura:)) Dupa toate lunile alea in care incercand sa vorbesc farnceza stalceam cuvintele in spaniola, in momentul in care a trebuit in sfarsit sa o vorbesc, mi s-a blocat mintea.
Eram foarte incantati ca a doua zi dupa ce plecasem eram deja trecuti de granita. Diferenta dintre cele doua tari am sesizat-o de cum am ajuns in primul orasel. Ce-i drept, nu te poti astepta la mare lucru. Totul se rezuma la o parcare de camioane si cateva blocuri parca uitate acolo de lume. Dar parca toate sunt altfel.
Surpriza neplacuta! Cartela de SFR nu avea semnal. Asa ca aici intervenea o problema. Trebuia sa il gasim cumva pe Max, prietenul nostru francez la care speram sa stam cateva zile pana ne lamuream daca am putea gasi ceva de munca sau nu. Si am ramas la stadiul de cautare. De Max nu am reusit sa dam nici cum. Oricum, fara sa stim pe atunci lucrul asta, ne-am hotarat sa merge in Roses. Acolo speram sa gasim pe plaja FishSpa-urile pe care le avea. Pe drum, un indicator catre Sant Pere Pescador, i-a produs lui Andrei o scanteie, asa ca ne-am hotarat sa mergem. Acolo trebuia sa il gasim! Am cautat autobuz si in statie a aparut elementul perturbator.
"Tienes un papel?"
"Claro que si!" si foita ii servea tipei din statie exact la ce ne asteptam noi. Fara sa fie nevoie de prea multe introduceri, am primit si noi o bucatica suficienta de iarba. In afara de molesala care ne-a dat-o, insa cu care ne puteam lupta fara probleme, o ceata deasa a pus stapanire pe simtul nostru de orientare. "E prea departe sa mergem in seara asta. Acum stim unde trebuie sa ajungem, stim si autobuzul, hai sa gasim un loc in care sa tragem pe dreapta si mergem maine" Ne-am pus de acord fara sa stam pe ganduri. Oricum era deja intuneric. Insa s-a dovedit a fi foarte greu de pus in practica.
Ne-am invartit in cerc, nu stim cate ore, in labirintul foarte ingenios construit in forma de palmieri. O nenorocire. GPRS needed! Nu cred ca ne-a fost greu sa intram acolo, dar de iesit cu siguranta parea imposibil la un moment dat. Nu ajungeam nicaieri. Casele erau foarte dragute, albe, cu arhitectura interesanta si curti cochete. Drumurile insa, se infundau ori intre case, ori intre canale, ori ne duceau in acelasi loc. Dezorientare totala. Picioarele ne dureau, ruxacii erau mult prea grei, si nu intelegeam nimic.
Acum cand imi aduc aminte, parca imi simt iar umerii apasati si picioarele tremurand, dar rad cu pofta! Cand in cele din urma am reusit sa iesim de acolo, am hotarat ca primul loc acoperit care ne iese in cale e perfect pentru somn. A mai durat putin, pentru ca desi ne luasem pe drum tot felu de repere, erau foarte amestecate. Treceam a mia oara pe langa Carrefour, vedeam aceeasi sigla cu un elefantel de la o spalatorie auto, sensurile giratorii erau prea multe. Mercadona, sau mai bine zis parcarea ei, ne-a sarit intr-un final in ajutor. Nimic mai mult. Ruxacii jos, sacii de dormit desfacuti, un pupic si somn instant.
Joi dimineata ne-am trezit cu susoteli, pe seama noastra bineinteles, si cu spatele in pioneze. Am strans rapid totul si am pornit. Trebuia sa ajungem odata la Max. Am luat autobuzul si am ajuns in Sant Pere Pescador, unde am intalnit niste oameni de treaba care ne-au ajutat sa cautam FishSpa-urile. Am aflat ca nu existase acolo niciodata asa ceva, dar ca ar putea fi in Empuriabrava, asa ca ne-au dus pana acolo. Acelasi lucru insa. Nimic. Am reusit sa il mai sunam pe Max de la un hotel dar nu raspundea la telefon, am incercat si la biroul de turism, si la sectia de politie tot fara rezultat. Asa ca am hotarat ca e timpul sa ne intoarcem in Franta. In caz de orice, macar semnal sa fi avut. Am gasit un autobuz ieftin pana in Figueres, si in statie din nou de fumat. De data asta fara peripetii.

Asa incepe...

Timp de cateva luni am incercat fara rezultat sa ne facem si noi un rost intr-un loc care il simteam departe de mine. Nu pentru ca nu era frumos, dar pentru ca superficialitatea si aroganta oamenilor il transformasera in altceva.

Ca sa o luam cu inceputul, calatoria noastra a inceput intr-o marti, in care increzatori si entuziasmati am lasat in urma Monaco. Destinatia nu o stiam, fixasem doar un reper aproximativ. Aveam de strabatut Coasta de Azur si ne asteptam la ce era mai greu. Cu ruxacii prea grei in spate, am ajuns relativ repede in locul unde aveam sa "campam" in prima noapte. Un mini santier, la marginea Cannului, unde prelata unor gherete uitate si niste placaje de lemn ne-au servit drept adapost. Intinsi in sacii de dormit, impartaseam ganduri, ne faceam planuri si priveam cerul instelat si haloul lunii. Am adormit dusi, si fara sa ne intoarcem macar pe partea cealalta ne-am trezit in umezeala diminetii de miercuri.

Cu nasurile inghetate, si ruxacii in spate, am pornit vitejeste pe drumul care ne ducea inspre St. Tropez. Nu a durat mult pana prima masina a oprit. Inaintand aveam in dreapta marea Mediterana si in stanga un peisaj parca arizonian. Ne uitam uimiti in jur, admiram arborii pin-parasol specifici zonei, si in urma noastra in departare vedeam ivindu-se Alpii." De ce mergem in directia asta? Hai mai bine sa mergem incolo!" ziceam. "O sa ajungem si acolo" imi raspundea zambind. Apoi an trecut si pe sub podul ce servea drep apeduct candva, demult; loc in care in al doilea razboi mondial bunica soferitei murise.

De unde ne-a lasat ea, am mai mers putin pe jos. Deja soarele incepea sa ne incalzeasca. Am gasit repede autostrada si de langa o reprezentata auto ne luase o alta masina. Compania nu era de data asta la fel de placuta, insa asta nu conta catusi de putin. Am mers asa o vreme, bucurandu-ne de bafta pe care o aveam. Am intalnit tot felul de oameni, majoritatea binevoitori, am mancat corn cu gem si zahar, am invatat sa vanam cele mai bune locuri pentru autostop si fara sa ne dam seama, spre seara eram in Perpignan. De aici mai aveam putin si ajungeam la granita.

Mergem cu tirul!:D

Mont Blanc

Frigul a pus stapanire pe noi de mult. Degetele inghetate si cartonul scris cu pix reusesc sa opreasca in sfarsit o masina. Ne urcam si fara prea multe vorbe ne indreptam incet catre locul in care asteptam de mult sa ajungem. Peisajul incepe sa se schimbe sub ochii nostrii. Piscuri inzapezite isi fac aparitia, cascade ingetate se itesc ici colo, totul pare inghetat, rece, dar e minunat. Ne indreptam catre inima muntelui. Cuvintele nu isi mai au rostul acum. Mintea e oricum preocupata de cu totul altceva decat sa le formeze. Cu zambete tampe, ne luam privirile de pe geam pentru cateva secunde si ne privim. Inima imi zvacneste in piept si gandurile mele incep sa prinda viata. O multime de planuri, noi sperante.

Parca intr-o clipa calatoria noastra ajunge la sfarsit. Ne trezim in mijlocul unei piete pietonale, pe un soi de banca de beton. Ne uitam in jur si ramanem muti. De jur imprejur, in spatele cabanelor se ridicau impunatoare varfurile. Dupa ce ne dezmeticim putin, isi fac aparitia Cris, impreuna cu Alex, care urmeaza sa ne duca inspre casa. Din fericire autobusele si trenurile nu circula acum, asa ca va trebui sa mergem pe jos.

"Inca 30 de minute, ma gandeam, nu e mult!" Si nici atunci, nici alta data, nu mi s-a parut a fi. Cu toate ca aveam oboseala si frigul infipte in oase, nu le mai simteam. Era aproape ce asteptam sa fie, insa cu mult mai mult. Poteca isi facea loc pe marginea unui parau, a carui susur te linistea. In jur brazii incarcati cu zapada proaspata, podetele de lemn, cabanutele cochete, si fiecare lucrusor, imi induceau un singur sentiment: "E ca in basme!"

O luna intreaga nu mi-a fost de ajuns sa ma obisnuiesc. Insa ma lasa fara cuvinte de fiecare data. Cu toate astea, simteam ca acolo imi e locul. Iubeam tot ce ma inconjura. Iubeam muntele, si cu toate ca ma trezeam cu el in fiecare dimineata, parca nu era destul. Trebuia sa ajungem sus. Imi era dor de sentimentul unic pe care il ai cand stai pe acoperisul lumii, de ski...







"Am sa ajung si acolo. Ne vom intoarce aici negresit!"

Ganduri

Incep sa insir cuvinte cautand ganduri. Pentru ca simt nevoia, si atat. Nu stiu ce urmeaza, ideile ma ademenesc dar se risipesc. Inspiratia e blocata. Incep sa plimb careionul pe hartie; din toate formele ceva urmeaza sa prinda viata.
Ascult Cumicu si incet incep sa trezesc amintiri. O vreme care pare indepartata, niste locuri pe care le am si acum in minte, oameni care au fost in jurul meu multa vreme, lucruri, cuvinte, risete, sunete de sticle de bere, fum de tigara, muzica... si eu. Ridic ochii si vad in jurul meu camera. Linistea ma patrunde. Imi simt bataile inimii si zambesc pentru mine. Stiu foarte bine unde ma aflu si nu as vrea sa fiu in alta parte.
Mi-am pus increderea intr-un suflet si vreau sa descoperim impreuna un drum mai bun decat cele pe care am pasit pana acum. Nu am facut multe, nu pentru altii. Dar pentru mine sunt lucruri mari, si le asteptam de mult. Nu m-am schimbat, desi imi vad in ochi alte sclipiri. Cred in mine si nu ma mai simt stanjenita.
Ma gandesc la mine. Incerc sa gasesc o ordine in toate ideile care imi nazaresc si stiu: Totul e despre mine. Am facut aproape mereu ce am vrut, chiar daca unele lucruri le-am regretat apoi.
Am ales intre oameni si nu am facut alegerea cea mai buna de fiecare data. Acum am invatat cat de tare se pot asemana oamenii atat de diferiti. Pana la urma nu exista culoare, sex, marime, defecte, origine. Exista doar insul! Exista fapte si ochi. Aparenta si esenta. Stiu ca sunt oameni pe care probabil nu ii voi mai putea avea langa mine, dar intr-o zi vreau sa pot sa ii privesc in ochi si sa imi recunosc greseala.
Ma bucur de fiecare greseala facuta. Nu ar trebui sa regret nimic; prin tot ce am facut m-am format asa cum sunt acum. Si pot sa ma privesc in ochi dimineata si sa ma bucur de mine, de cine sunt. Multa vreme am crezut ca sunt slaba, poate pentru ca am dat mai multa importanta celorlalti. M-am lasat modelata orbeste si unele forme nu le mai pot repara. Insa vreau sa invat sa le folosesc cat mai bine cu putinta. Si pentru unele din ele am gasit calea.
Ce ma face sa cred? Ce ma face sa imi continui nebunia? Lumina din ochi, bataile inimii, fiecare cuvant si increderea pe care mi-a furat-o cu cativa ani in urma. Am scris atat de mult despre el si parca nu e de ajuns. Dar pana la urma mi-am dat seama ca ceea ce ma face pe mine sa fiu, e mult mai important. De fapt, pentru asta il iubesc!

Licurici

Imi zambeste. Se uita in ochii mei si zambesc si eu , chiar daca nimic altceva in afara de asta nu imi da motive. Imi spune ce vrea si ar putea sa ma convinga de orice chiar daca nu recunosc niciodata. Sunt incapatanata si il contrazic dar probabil ii place. Iar el...ma inebuneste. Ma face sa uit, sa vreau, sa iert, sa reusesc. Imi da forta si imi spune ca nimeni nu are dreptul sa ma judece. Crede in mine sau cel putin ma face pe mine sa am incredere. Ma place asa cum sunt. Imi place cand zambeste, cand e molcutz, cand e nervos si vrea sa sparga laptopu, cand face glume, cand e agitat sau cand nu zice nimic. Cand danseaza in lumea lui sau cand e concentrat. Imi place cand ma tine in brate, cand imi spune Mihaela, cum stramba din nas cand schimb piesa, imi place cand ruleaza migalos. Ii zambesc. Se uita in ochii mei si zambeste si el, poate pentru ca stie. Am ales, si stiu cu siguranta ca va fi bine. Cause I got him!

Ultima

Florian Pitis- Ultima scrisoare

Toamna

Era duminica, octombrie, trecut de mult de miezul zilei. Soarele scutit de datorie, vantul rece iar in jur pustiu si liniste. In fata ei un zid pana la brau, plin de graffuri, si un hau. Undeva departe, mic se vedea orasul, apoi marea. Cativa copaci si un pod, gandurile ei si foaia de hartie. Trecusera cateva ore de cand statea acolo. Si insira cuvinte....
"Vantul maruntel ma invaluie cu adieri usoare, reci, imi inroseste nasul, imi ingheata mainile. Simt un tremur usor si ma simt ca o frunza. Norii sunt gri, purtati usor de colo colo, asteptand sa fie goliti. Razele soarelui trec totusi prin ei, incercand sa incalzeasca cu puterea care le-a mai ramas. Marea e rece, se intrec valurile catre tarm, catre oras. Betonul, fierul, sticla, sunt incremenite si e mai urat ca pana acum. Luminile nu prea ajuta in noapte, il fac sa para si mai trist, mai sumbru, mai prefacut. Muntele e rece, cum ii sta bine. Se dezgoleste, se schimba si el. Frunzele adorm, se desprind, se pierd. E toamna deja. E astenie. Atat de repede trece timpul aici. Ieri eram plina de entuziasm, descopeream locul acesta stransa de mana lui. Astazi, vreau sa plec, sunt satula, ma strang toate. De mana cu el, abia ii simt degetele, ma apasa sentimentul ca ne-am pierdut nadejdea. Aveam atatea sperante, in care am inceput sa nu mai credem. Atatea idei, incep sa nu ma mai duca in locul spre care credeam ca ma indrept. Il strang de mana. Vreau sa gasim puterea impreuna. Puterea sa pleam. Nu ne face bine, si stim amandoi. Si vrem, dar ezitam. Asteptam impulsul. Toamna e rece, pregateste o alta intrare. Una moarta... cel putin acum, cel putin aici. Pasarile dau tarcoale, se invart in cerc, prevestesc ploaia. Razele nu mai trec de nori, vantul se inteteste. Marea e gri metalizat, muntele abia se mai intrezareste. Rabdarea e aproape de final. Toate constrangerile vor da roade, la un moment dat. Pana atunci insa, mainile vor ramane inghetate, frunzele vor pieri, orasul va fi apasator, oamenii ii voi ocoli. Si nu imi sta in fire. Vad schimbarea in mine si cateodata ma ingrozesc. Pana unde se poate ajunge? Mi-am spus ca voi fi mare, si ca pot lupta. Mi-am luat inima in dinti si am trecut pragul... Sunt tot copil! Tot simt nevoie de imbratisare. Tot vreau un grad mai mult pe termometru. Doar ca acum nu mai masor. Recunosc, am cateodata ganduri lase, ma simt slaba. Insa cred cu tarie ca merita fiecare indoiala, fiecare lupta, fiecare pas. "Da!" i-am spus la tata, si cred asta! Simt asta! Si nu stiu daca s-a simtit mai linistit sau daca abia acum l-a cuprins nelinistea. "La 21 de ani? Afisezi maturitate, insa nu dai dovada de ea. Dar te iubesc!" E toamna in mine, sperantele le-am pierdut ca pe frunze, corpul imi e invaluit de frig, de indoiala. Imi e frica, sunt derutata. Astept iarna, astept sa treaca..."

You are never alone

Multumesc Paul:)

all one

Cartierul

Eram fericiti! Cantam, alergam, picam, ne murdaream, ne ridicam, radeam, ne fugaream din nou. Ne cataram in copaci, strangeam nuci, mancam dude, furam rosii si capsuni, vindeam flori si corcoduse. Jucam ascunsea, matza, “razboi” si ne faceam baza. Decojeam crengi de “ploaie de aur” si ne faceam sfori cu care ne legam de stergatorul de langa centrala. Ne bateam cu apa, ne certam, ne suparam, dadeam o tura prin cartier si cand ne intalneam la garaje ne impacam si dadeam un fotbal. Fugeam de Puiu ca era rau. Ne trimiteau dupa paine dar jumate o mancam pe drum. Tot de la burutaria “Dana” ne luam covrigi cu sare, si de la “Perla” napolitane si guma. Nu voiam sa mergem acasa, stateam pana seara tarziu la roata, la nisip sub nuc sau la cei trei corcodusi. Stiam tot ce misca. Eram doar noi.

Povestea a tinut cativa ani. Apoi am inceput sa aflam ca lucrurile aveau sa se schimbe. Nu ne mai intalneam zilnic. Unii plecasera, altii nu mai ieseau. Ne intalneam rar. Ne-am facut prieteni noi…am uitat de Noi. Cu timpul nu ne mai vorbeam. Unii nici nu mai salutau. Ne luam lumea in cap si ne prosteam. Credeam ca ne facem mari si tari insa ajungeam mari si tare prosti. Pierdeam sensul oricarui lucru frumos. Pierdeam suflete, faceam troc cu ele, voiam sa le schimbam. Iar acum regretam si le vrem inapoi. Ne e dor de Sandra si de Sebi, de Anduta si Aio, de Tzumpi, de Dana si Miha, de Tudor, de Flavia si Hoho, de Marilya, de Ionu.

Insa roata nu mai e, nisipul e plin de buruieni, pomii sunt scorojiti, nu mai pune nimeni rosii sau capsuni. Brutaria “Dana” nu mai exista, “Perla” s-a facut curatatorie, centrala s-a desfiintat si ea. Nu se mai aud claxoane de tzoagle, nu se mai aud rasete seara tarziu. Puiu e si el baiat bun insa unii nu au apucat sa afle. Cartierul e imbatranit. Au ramas doar bunicii…unii.

Totusi e liniste, e verde, e frumos, e plin de amintiri. Imi pune un zambet sincer pe buze de fiecare data cand sunt acolo, imi incarc sufletul. E ca si casa mea, e ca si casa lor...a fost lumea noastra!