Incaperea mare avea un aer calduros si linistitor, intocmai vremii de afara. Domnea un parfum placut, amestecat, de apa de colonie si sapun de casa. Cateva piese de mobilier dichisit, pompos, un covor persan imens cu ciucurii pieptanati, doua tablouri deasupra mesei mari acompaniate de prea multe scaune, si de partea cealalta un divan acoperit cu o cuvertura inflorata, deasupra caruia atarna un al treilea tablou, mare, cu rama increstata, extravaganta. In fata divanului, o masa rotunda cu un mileu crosetat anume, si la perete doua fotolii cu covorase asortate, apoi usa cu perdea alba, fina, cu un rand de dantela. Geamurile duble, interminabile, cu draperia visinie calcata, ocupau aproape un perete intreg, cel mai mare de altfel. Razele soarelui se proiectau inauntru, luminand in exces camera, iar prin geamul deschis patrundea inauntru caldura inabusitoare de afara. Vantul parea sa fie prezent, caci ramurile marului se miscau, insa probabil era prea cald ca sa se poata face simtit. Mai exista o usa care dadea intr-un balcon inchis cu sticla, draperii albastre cu motive, un dulap cu acte si papuci, si sarmele de care atarnau rufele proaspat spalate.
In fata geamului, cu ochii atintiti spre norii lipsa, si fredonand cantecul greierilor, statea parca pierduta in alta lume. Ajungea putin peste pervazul geamului, avea parul inele, saten, ochii caprui si fata durdulie. Buzele ii ardeau si obrajii ii erau rosii, in ton cu fusta satinata de mac pe care o purta. In mana tinea o perie galbena de forma ciudata, de care parca uitase.
Usa camerei sa deschisese si inauntru pasi Doamna. Purta un sort de bucatarie, slapi de casa, un batic rosu spalacit cu buline, si un zambet radiant pe fata. Avea in mana o tabla, cu urme de faina, pe care era intinsa o foaie de viitori taietei. "Sa nu ciugulesti prea mult de aici, ca o sa te doara stomacul!" spuse cu un glas domol, fixand copila cu niste ochi luminosi, dupa ce aseza tabla pe masa mare din colt. Era tunsa scurt, cu parul grizonat, si tente de pioctanina. Imbujorata mereu, plina de viata si povesti, era curioasa ca un copil nesatisfacut de raspunsuri. Un adevarat maestru in demonstrarea expresiei "ca la mama acasa" cand venea vorba de bucatarie. Tinea socoteala la toate si la tot, inclusiv la evenimentele siropoase din viata sarmanei Maria. Era colectionar, si isi facuse un tel din asta. Avea bine puse la punct seturi de covoare, cearceafuri, tacamuri, si orice lucruri cu trebuinta intr-o casa de om, toate in dublu exemplar. Vana mereu cele mai bune momente, nu concepea sa stea macar o clipa degeaba si era la curent cu orice. Statea seara in balansoar si motaia, elaborand in gand planuri pentru a doua zi. Avea ceva special, in afara de rasul delicios, ceva ce copila nu putea intelege, dar care o speria si o facea sa impuna o oarecare bariera de contact; tocmai din cauza acelei necunoscute, nimeni alta decat dragostea. Indragostita de viata si de cei de langa ea, Doamna stia sa imparta zambete si tinerete pentru toata lumea.
Imediat ce parasi incaperea si usa se inchise la loc, copila ramasa din nou singura, sari de la geam si ataca foaia subtire cu margini care se cereau indreptate. Moflaind aluatul se intoarse la geam, de data aceasta cu doi pasi mai la dreapta, in fata toaletei. Lasa peria intr-un sertar si dupa ce mai cotrobai putin se ridica si incepu sa se invarata in fata oglinzii. Ii placea tare mult oglinda aceea ovala, cu rama pretioasa de lemn lucrat special la fabrica de mobila, ca restul pieselor. Petrecea ore in sir acolo, pieptanandu-se, inventariand sertarele si toate dulapurile sau dansand. Se pierdea intre materialele colorate, de diverse texturi, aduse din Turcia, din care isi croia in minte o multime de hainute. Insa nu asta era incaperea ei preferata.
La capatul holului in forma de "L", pe care pasii erau precis acompaniati de ticaitul ceasului mare cu cuc, se afla fata in fata cu o masina veche de spalat, o usa care scartaia vesnic, luptand cu parchetul umflat. O incapere mai mica, mai intunecata, burdusita de un mobilier grosolan, doua fotolii, pe jos un covor persan cu aceeasi ciucuri pieptanati, si alte cateva facute sul si invelite in panza alba, ascunse dupa usa. O canapea extensibila, grea, dar cu asternuturi de noapte moi si calduroase. Un fel de fortareata, un adapost, un loc secret, retras si sigur, incaperea era pe placul ei. Dar o alta cauza e necesar de evidentiat, Domnul care se odihnea pe canapea ascultand radioul portabil, la volum maxim. Lasa impresia de om rigid, vorbea serios, isi spunea parerea de fiecare data sincer si direct, era categoric, fara sa lase loc de interpretari si trebuia ascultat intocmai. Insa ochii il tradau. Ridurile fine din coltul ochilor se strangeau in buchet cand zambea, chipul ii era luminat si vesel, avea parul rar si pielea capului ii lucea.Purta niste pantaloni bleumarin de trening, un maieu alb din bumbac, ca sita, si tinea aproape o basca de catifea raiata crem. Isi pregatea constiincios in fiecare seara camasa pentru a doua zi, si avea in dulap un morman de batiste calcate si impachetate perfect, de catre Doamna. Iesea zilnic la plimbare in parc, unde se intalnea cu aceeasi oameni, citea aceleasi ziare, facea aprovizionari de la aceeasi alimentara. Scria frumos, si se preocupa de educatia copilei, avand rabdare nespusa cu tabla inmultirii. Avea circulatia periferica proasta, fapt pentru care beneficia aproape in fiecare seara de un masaj minutios la palme.
Spionand din usa, copila fu detectata si primi numaidecat sarcina previzibila: "Du-te si roag-o pe buna-ta sa iti dea un pahar cu apa pentru mine, te rog." Era vesela, intra in atributiile ei sa livreze paharele cu apa si sa le inapoieze la bucatarie. Nu avea stare, fugea de colo colo toata ziua, si abia astepta sa treaca ora doua, sa iasa la joaca dupa masa. Pana atunci, trebuia sa isi ocupe timpul. Intr-o a treia incapere, de dimensiuni mijlocii si destul de intunecoasa la randul ei era pozitionat strategic un televizor micut, modern. Balansoarul Doamnei, o comoda de asemenea extensibila, o biblioteca impresionanta cu randuri duble, un dulap greoi si o vitrina cu bibelouri. Hutuindu-se cu telecomanda tinuta bine in mana, o fetitia cu parul castaniu, drept, privea prin niste ochi verzi desenele preferate cu apa neagra. Avea tenul deschis si luminos, era concentrata din cale afara si se excludea orice manevra de distragere a atentiei.
Cu mult zgomot dupa ea, copila se aseza pe canapea, incercand sa prinda sirul povestii. Stateau amandoua, absorbite de cutia neagra, culorile si sunetele din ea, asteptand ora doua. O zi de vara, calda, lunga, linistita, veche.
vineri, 4 februarie 2011
joi, 3 februarie 2011
Amintiri apetisante
Schimband radical alimentatia in ultimele luni, poftesc bineinteles la produse romanesti. Si gandul ma duce deseori la supa de pui cu gaslusti, tocanita a la Cheta, pui cu orez si legume sau cartofi pireu, inegalabilul sos de mere, tocanita de ceapa, budinca de taietei, orez cu lapte, mere coapte, ou frecat...
Ma duc mai departe in timp si imi aduc aminte cu pofta de punctele de interes ale copilariei:)
Pregatite in casa cu foarte multa dragoste, erau bilutele cu gem, colorate de fiecare data in rosu si galben. Negresele cu cocos, preferatele mele si prajitura alba rombica, preferata lui Dana. Toata distractie din bucatarie cand pregateam forme de pus in cuptor, sau cand furam taietei de casa inainte sa fie uscati. Tortul cu piscot si portocale, cel mai bun cadou de onomastici. Apa minerala in sticla de sticla era nelipsita si cerea o aprovizionare de doua ori pe saptamna.
Covrigii cu sare de la brutarie, sau chiar cei de la chiosc din Balcescu. Si daca tot am ajuns aici, trebuie sa fac loc si pentru sucul de la sifo!
Aquafresh in trei culori, bineinteles!
Ma duc mai departe in timp si imi aduc aminte cu pofta de punctele de interes ale copilariei:)
Pregatite in casa cu foarte multa dragoste, erau bilutele cu gem, colorate de fiecare data in rosu si galben. Negresele cu cocos, preferatele mele si prajitura alba rombica, preferata lui Dana. Toata distractie din bucatarie cand pregateam forme de pus in cuptor, sau cand furam taietei de casa inainte sa fie uscati. Tortul cu piscot si portocale, cel mai bun cadou de onomastici. Apa minerala in sticla de sticla era nelipsita si cerea o aprovizionare de doua ori pe saptamna.
Covrigii cu sare de la brutarie, sau chiar cei de la chiosc din Balcescu. Si daca tot am ajuns aici, trebuie sa fac loc si pentru sucul de la sifo!
Kuku Ruku cu aroma de cacao te facea sa doresti acea napolitana mai mult decat orice dulce. Guma Turbo era tare, avea forma de radiera si surprize de colectie. Mai era si Bonibon, de 10 ori mai bun decat M&M, si bomboanele Silvana, cu multe arome si glume pe seama vecinei de sezon.
CartoonNetwork! Baza limbii engleze pentru toti din acea generatie. Tom si Jerry, Scooby Doo la care imi era frica, The Pirates of the Dark Water, Captain Planet, Dexter's Laboratory.. toate desene adevarate, nu ca cele de astazi.
Toata copilaria plina de amintiri exceptionale. Cartierul cu toate surprizele lui, juliturile din genunchi, dispensarul, ochelarii, schitele lui tati si un Tecnus vechi, Art Print, Lache, toti bunicii, Cetatea de Balta, Lenouheim, Matilda, anotimpuri ca la carte, multa multa voie buna...
Hai sa fim iar copii!
Hai sa fim iar copii!
miercuri, 2 februarie 2011
Keep the streets empty for me
Mi-a luat ceva timp sa gasesc clipu, si e pe masura asteptarilor. Piesa e incredibila asa ca... Enjoy!
luni, 31 ianuarie 2011
duminică, 30 ianuarie 2011
Asediu
In ultima luna am facut un experiment, involuntar. Am stat inchisa in casa, o alta casa. In jur: alte 15 case si campuri cu cioturi uscate, mucegaite de inundatii; autostrada... 20 km NV catre Vicenza, 20 km NE Padova. Ianuarie, frig, ploaie, vant.
Liniste, timp berechet, el. In prima instanta toate pareau in regula. Lenesa in esenta, imi suradea ideea de relaxare, timp de pierdut, timp doar pentru noi, filme, jocuri. Cand am aruncat o a doua privire, m-am surprins plina de energie, insa neirosita, neirosibila. Am acordat mult timp skype-ului, alor mei. Netul a devenit evident o necesitate, primul gand al diminetii. Feisbuc si alte prostii, metode de camuflare a plictiselii, deloc constructive, insa cu efect de scurta durata. Se zice ca stresul ne scuteste de obsesia utilizarii timpuli liber. Dar daca timpul liber e sigurul stres? Eu am gasit o activitate care am reusit sa o intreprind cu brio, si anume ingrasatul progresiv plus cresterea vascozitatii sinoviale. Incet, toate au pierdut orice scanteie de starnire a interesului.
Am la bord multe ore de somn anapoda, multe filme, jocuri prostesti, muzici. Privirea mi se blocheaza atintita catre nicaieri tot mai des, gandurile nu au nici o ordine, nici o continuitate, iar corpul refuza sa se miste. Cateodata am impresia ca si timpul se opreste... Si ca sa scap de apasare, aleg sa dorm. Cand nu dorm, fac un mare nimic. Deapan deliciile vietii care au prins deja riduri... merg in locuri trecute, analizez situatii, retrag concluzii...degeaba. Un lucru bun mi-a iesit totusi intr-o anumita privinta. Am gasit in sfarsit puterea sa fac un pas pe care il ocoleam de mult... Diana.
Ma simt goala, nu ma mai recunosc. Nu mai gasesc nimic in comun cu mine..m-am salbaticit. Skype-ul a ramas doar o poarta tabu acum, dorul de casa imi pulseaza in tot corpul dar parca si el e fad. Cred ca m-am resemnat, cred ca incep sa ma complac in situatiune. Simt ca o iau razna, cert e ca ma apuca la ore fixe. Tin laptopul in brate toata ziua, din reflex, caci toate sunt de umplutura, fortate, si de prisos. Si el e schimbat, indiferent, plictisit. Imi spune ca am ochii vineti. Suntem pe cont propriu in lupta cu senilitatea. Cu siguanta tot ce mi se intampla consta intr-o lectie si ce ma ingrijoreaza e deznodamantul. Mi-a ramas muzica, dar ma inec in ea. Stiu bine sa o aleg pe cea mai corespunzatoare starii... greseala clasica.
Si stau intinsa pe pat, in fata omului vitruvian de pe perete, incercand sa smulg din ochii lui raspunsuri si implorand un impuls. Sunt inerta. Pipai greoi cu pernitele degetelor tastatura, oftez, si astept sa adorm...
Optimista pot redeveni si din sila.
sâmbătă, 22 ianuarie 2011
Energie
Asemeni vantului pe care il aud suierand incet si a carui adieri imi fac pielea de gaina, asemenea unui sarut dupa ureche, care trimite delegati pana la degetul mic de la picior, exact ca o intepatura de ac in aratator, sau ca un deja-vu... asa simt balacindu-se in sangele meu notele muzicale. Pulsul sare de 100, fiorii imi vibreaza in corp, detaliile din jur dispar, apare zambetul acela comandat din strafunduri. Ma ridic, inchid ochii, inspir adanc, pulsul mi se regleaza si pe cand ii deschid, tot corpul e in miscare. Imi eliberez energia si simultan ma reincarc cu alta. Am aceeasi consistenta ca si aerul, sunt la fel de libera ca un puf de papadie.
Am simtit asta la 8 ani, cand Alex si Zita mi-au indrumat pasii pentru prima data. Cea mai eleganta forma de dans. Ritmuri calde, usoare, miscari atat de firesti. Ii aud si acum numarand: "un, doi, trei, cha-cha, un, doi, trei, cha-cha, un". La inceput debusolata, impiedicata, timida, impreuna cu Danuta si Tudorel, am ajuns sa iubesc orele, dansul, atmosfera, oamenii. E minunat! Gratie, expresivitate, senzualitate, usurinta... nu exista dansator, doar pereche, androgin. Vals, tango, slow fox, quickstep, samba, cha-cha-cha, rumba, passo doble, jive, salsa, merengue, bachata... miscari pure, ademenitoare.
In UK Danuta a avut ocazia sa asiste la un spectacol Tango Fire. Eu incerc sa ma multumesc deocamdata cu "Verano Portenas", o mostra din repertoriul artistilor din Buenos Aires.
Ar fi de prisos orice alt comentariu... e atat de natural si minunat!
Am simtit asta la 8 ani, cand Alex si Zita mi-au indrumat pasii pentru prima data. Cea mai eleganta forma de dans. Ritmuri calde, usoare, miscari atat de firesti. Ii aud si acum numarand: "un, doi, trei, cha-cha, un, doi, trei, cha-cha, un". La inceput debusolata, impiedicata, timida, impreuna cu Danuta si Tudorel, am ajuns sa iubesc orele, dansul, atmosfera, oamenii. E minunat! Gratie, expresivitate, senzualitate, usurinta... nu exista dansator, doar pereche, androgin. Vals, tango, slow fox, quickstep, samba, cha-cha-cha, rumba, passo doble, jive, salsa, merengue, bachata... miscari pure, ademenitoare.
In UK Danuta a avut ocazia sa asiste la un spectacol Tango Fire. Eu incerc sa ma multumesc deocamdata cu "Verano Portenas", o mostra din repertoriul artistilor din Buenos Aires.
Ar fi de prisos orice alt comentariu... e atat de natural si minunat!
miercuri, 19 ianuarie 2011
Speachless
Cand lumea are la ordinea zilei lacomia, tot ce ne inconjoara este vanat si ravnit de egoism. Atunci cand luxul este singura grija pentru ziua de maine, si mijloacele sunt scuzate in mod ipocrit, tot ce ne inconjoara este paralizat de indiferenta. Cand sunt atatia calici, atatia orbiti de putere, care nu inteleg ca ne multumim toti, in cele din urma, doar cu longevitatea scheletului... Atunci poate ar trebui sa luam exemplu de la pachetele de tigari si sa imprimam pe bancnote si carduri imagini ca cea de mai jos. Poate ar fi mai atenti cum, cand, cat si pe ce le folosesc. Ne punem in prima instanta increderea in substratul animal pe care il detinem. Fara rezultate, sa recurgem la premierea cu excursii exotice, unde sa aiba ocazia sa experimenteze modul de viata pe care nu si-l doresc. Mai bine, sa ii exilam unde natura nu e moderata si legile ei nu pot fi puse la indoiala. Sau preferam sa ne punem bentite de noapte pe ochi si sa ne amagim ca si amnezia e un condiment al progresului. Este intradevar, dar indiferenta clar nu! Ne distrugem pe noi, distrugem tot in jurul nostru. Defrisam, vanam blanuri, ridicam munti de beton, poluam incontinu, si chiar ma intreb in cat timp vom ajunge sa ne spalam pe fata scuipandu-ne unii pe altii. Cu toate ca suntem constienti de halul in care a ajuns lumea, nu exista om care sa nu aiba iluzia ca si-a facut-o mai buna. Am cucerit pana si cosmosul, dar nu am reusit sa luptam cu noi insine. Asadar mai avem inca de invatat ce sunt cucuiele, ca sa putem renunta la legi.
Cand am vazut fotografia asta am ratat cateva batai ale inimii....
"La aproape 300 de metri de Ayod, am intalnit-o pe micuta. Era moarta de foame si incerca sa ajunga la centrul de alimentare. Era atat de slabita ca nu putea face mai mult de doi pasi fara sa cada pe spate. Cauta cu disperare sa se protejeze de soarele care ardea, acoperindu-si capul cu mainile scheletice. La un moment dat, s-a ridicat cu greu in picioare pentru o noua tentativa de a merge, gemand incetisor, cu vocea ascutita. Bulversat, m-am retras in spatele muncii mele, fotografiindu-i miscarile dureroase. Dintr-o data, micuta a cazut si s-a oprit cu fata in praf. Campul meu vizual era cedat teleobiectivului, de aceea nu am observat zborul vulturilor care se apropiau, pana ce unul dintre ei a intrat in cadru. Am declansat, apoi am alungat pasarea cu o lovitura de picior. Totul urla in mine. Ajunsesem la unul sau doi kilometri de cat cand am izbucnit in lacrimi." (K. Carter) Pentru aceasta fotografie Carter a obtinut premiul Pulitzer in 1994, cea mai inalta distinctie pentru un fotograf. La numai un an de la realizarea acestei fotografii si la scurt timp dupa obtinerea premiului, se sinucide, gazandu-se in propria masina cu un furtun legat la esapament, apasat de o constiinta care-l face neom. Un destin fulminant, o poveste dura de viata a unui ziarist de razboi, a unui idealist care credea ca fotografiile pot schimba lumea. Si eu cred la fel. Impreuna cu tot ce inseamna arta. Si piesa asta e un tabou perfect, iti nauceste gandurile, te lasa sa inghiti in sec...
Omul va fi cu siguranta mai bun, nu se stie cand... dar daca nu pricepem unele lucruri la timp, ne mai ramane doar sansa sa intelegem prea tarziu.
Cand am vazut fotografia asta am ratat cateva batai ale inimii....
"La aproape 300 de metri de Ayod, am intalnit-o pe micuta. Era moarta de foame si incerca sa ajunga la centrul de alimentare. Era atat de slabita ca nu putea face mai mult de doi pasi fara sa cada pe spate. Cauta cu disperare sa se protejeze de soarele care ardea, acoperindu-si capul cu mainile scheletice. La un moment dat, s-a ridicat cu greu in picioare pentru o noua tentativa de a merge, gemand incetisor, cu vocea ascutita. Bulversat, m-am retras in spatele muncii mele, fotografiindu-i miscarile dureroase. Dintr-o data, micuta a cazut si s-a oprit cu fata in praf. Campul meu vizual era cedat teleobiectivului, de aceea nu am observat zborul vulturilor care se apropiau, pana ce unul dintre ei a intrat in cadru. Am declansat, apoi am alungat pasarea cu o lovitura de picior. Totul urla in mine. Ajunsesem la unul sau doi kilometri de cat cand am izbucnit in lacrimi." (K. Carter) Pentru aceasta fotografie Carter a obtinut premiul Pulitzer in 1994, cea mai inalta distinctie pentru un fotograf. La numai un an de la realizarea acestei fotografii si la scurt timp dupa obtinerea premiului, se sinucide, gazandu-se in propria masina cu un furtun legat la esapament, apasat de o constiinta care-l face neom. Un destin fulminant, o poveste dura de viata a unui ziarist de razboi, a unui idealist care credea ca fotografiile pot schimba lumea. Si eu cred la fel. Impreuna cu tot ce inseamna arta. Si piesa asta e un tabou perfect, iti nauceste gandurile, te lasa sa inghiti in sec...
Omul va fi cu siguranta mai bun, nu se stie cand... dar daca nu pricepem unele lucruri la timp, ne mai ramane doar sansa sa intelegem prea tarziu.
luni, 10 ianuarie 2011
IAR...BA!
Cum e sa stai noaptea pe stanci pe malul marii, cu bere si o petarda. Sa fie cald si stropii valurilor care se sparg la picioare sa te racoreasca...
Cum e sa simti cum razele soarelui iti incalzesc fata, stand intins in hamac, si sa te legeni usor cautand cu pielea calda, adierea vantului. Sa asculti muzica si sa uiti complet de orice altceva...
Cum e sa stai seara pe balcon, sa te uiti cum ploua afara si sa te simti linistita langa el, fumul sa isi faca efectul si sa simti caldura si iubirea gonindu-ti prin artere...
Cum e sa stai intr-o zi insorita de iarna in mijlocul muntilor si sa fumezi. Sa te contopesti cu tot ce te inconjoara, sa te indragostesti de natura...
Cum e sa faci baie in mare noaptea, sa te transformi in peste, sa te prinzi in hora cu apa, apoi sa ii vezi sclipind ochii si sa te scufunzi in ei...
Cum e sa stai dimineata in cort, sa il vezi dormind langa tine. Apoi sa va treziti, sa ruleze migalos ceva bun, si sa plecati in plimbare prin oraselul vostru...campingul. Sa salutati vecinul din Matrix de la rulota de mai jos, sa panditi si activitatile complicelui, sa pierdeti vremea la soare, sa radeti fara incetare si sa va inchideti in cort...
Cum e sa mergi obosit deja de cateva zile, intr-o tara anume, sa nu ai un leu in buzunar si sa te apese umerii, dar sa iti faca el drumul linistit si sa fi fericita si mandra de tine...
Cum e sa nu sti de ce razi nopti la rand in bucatarie, si sa descoperi cat de buna e apa cu iarba...
...Eu stiu..
...Genial!
Cum e sa simti cum razele soarelui iti incalzesc fata, stand intins in hamac, si sa te legeni usor cautand cu pielea calda, adierea vantului. Sa asculti muzica si sa uiti complet de orice altceva...
Cum e sa stai seara pe balcon, sa te uiti cum ploua afara si sa te simti linistita langa el, fumul sa isi faca efectul si sa simti caldura si iubirea gonindu-ti prin artere...
Cum e sa stai intr-o zi insorita de iarna in mijlocul muntilor si sa fumezi. Sa te contopesti cu tot ce te inconjoara, sa te indragostesti de natura...
Cum e sa faci baie in mare noaptea, sa te transformi in peste, sa te prinzi in hora cu apa, apoi sa ii vezi sclipind ochii si sa te scufunzi in ei...
Cum e sa stai dimineata in cort, sa il vezi dormind langa tine. Apoi sa va treziti, sa ruleze migalos ceva bun, si sa plecati in plimbare prin oraselul vostru...campingul. Sa salutati vecinul din Matrix de la rulota de mai jos, sa panditi si activitatile complicelui, sa pierdeti vremea la soare, sa radeti fara incetare si sa va inchideti in cort...
Cum e sa mergi obosit deja de cateva zile, intr-o tara anume, sa nu ai un leu in buzunar si sa te apese umerii, dar sa iti faca el drumul linistit si sa fi fericita si mandra de tine...
Cum e sa nu sti de ce razi nopti la rand in bucatarie, si sa descoperi cat de buna e apa cu iarba...
...Eu stiu..
...Genial!
joi, 6 ianuarie 2011
20 km NE
Ne-am trezit cu soare, o zi atat de frumoasa. "Hai la Padova!"
Pasind in basilica St. Antonio din Padova, am avut un sentiment ciudat. Cu ceva timp in urma, am pus cap la cap idei din stanga si din dreapta, incercand sa constientizez relevanta lor pentru mine. Am aflat ca ma aflu undeva la mijloc, ca sunt intr-un relativ echilibru. De mica, am fost indrumata sa fiu credincioasa, dar nu religioasa, mergand rar la biserica. Am incercat apoi pentru o vreme sa gasesc acolo liniste. Dar mi-am dat seama ca esenta era distorsionata. Am incetat sa mai caut raspunsuri in acel loc, m-am axat mai mult pe mine. Asta mi se parea o cale mai corecta in ceea ce ma privea.
Basilica era impresionanta. Mare, rece, burdusita de altare, statui, picturi, decoratiuni aurite si oameni. Preotul avea o voce calda, calma, ingaduitoare. Apoi am inceput sa observ expersiile celor din jur. Pareau ca asculta cuvantarea, dar urmarindu-le privirile, am avut senzatia ca toti sunt absenti. Pareau seriosi, reci, deconectati de ceea ce ii inconjura. Pe semne fiecare era plecat intr-o calatorie, a carei destinatie le era necunoscuta. Eu am numit-o iertare, incredere, liniste. Aerul mi se parea apasator, imi ingreuna respiratia. Simteam o tensiune, o presiune in crestet. Aveam impresia ca toate rugaciunile, toate gandurile raman blocate sub acoperisul acela. Ca oamenii sunt atat de chinuiti, incat drumul lor initiatic pare distrus. De ce? Cum? Sunt convinsa ca majoritatea dintre ei sunt prinsi acolo. Ei cred! In ce?
Ma intreb cat e pus un om sa indure, cum simte lupta, cate sanse i se fura, ce compromisuri e obligat sa faca, cat sa traga pentru altii, cat se mai preface? Cat trebuie sa fi de disperat, sa cauti raspunsurile in viata altuia? Cat de tare trebuie sa fi de apasat de toate, incat sa gasesti alinare in niste schipuri cioplite? Cat sa iti fie de greu sa iti accepti soarta, incat sa ceri iertare creatorului tau? Sa creezi tu spiritul care sa aiba putere asupra vietii tale! Sa fi tu creatorul! Cat de dezorientat sa fi, incat sa pui firul vietii tale pe seama altcuiva?
Ma simteam ametita si inchisa. Toate intrebarile se contopeau deasupra mea. Ma apasau pe umeri si imi puscau capul. Trebuia sa iesim de acolo. Pentru prima data in viata mea am avut acel sentiment ciudat de neliniste si respingere fata de acel loc. Atat de mult au profitat de faptul ca acestia erau oameni dincolo de toate picanteriile, incat i-au orbit?
Sa fie imaginatia? Sa fie manipularea? Sa fie adevarul?
Lasand acolo nelinistea, am continuat plimbarea prin Padova. Orasul era imbracat de sarbatoare; brazi, ghirlande de luminite, vitrine cochete si targul. Tarabe pline de dulciuri, hainute, accesorii, jucarii, multe culori, multa agitatie. Cand am ajuns in oras era aproape pustiu. Mai spre seara insa, strazile erau pline. Ne-am invartit putin prin piata, pana ne-am asigurat, si am gasit ce cautam.
Autogara
Autobuz
Grisignano
Inainte sa ajungem acasa ne-am oprit pe campul lui Andrei... si am zburat!
Pasind in basilica St. Antonio din Padova, am avut un sentiment ciudat. Cu ceva timp in urma, am pus cap la cap idei din stanga si din dreapta, incercand sa constientizez relevanta lor pentru mine. Am aflat ca ma aflu undeva la mijloc, ca sunt intr-un relativ echilibru. De mica, am fost indrumata sa fiu credincioasa, dar nu religioasa, mergand rar la biserica. Am incercat apoi pentru o vreme sa gasesc acolo liniste. Dar mi-am dat seama ca esenta era distorsionata. Am incetat sa mai caut raspunsuri in acel loc, m-am axat mai mult pe mine. Asta mi se parea o cale mai corecta in ceea ce ma privea.
Basilica era impresionanta. Mare, rece, burdusita de altare, statui, picturi, decoratiuni aurite si oameni. Preotul avea o voce calda, calma, ingaduitoare. Apoi am inceput sa observ expersiile celor din jur. Pareau ca asculta cuvantarea, dar urmarindu-le privirile, am avut senzatia ca toti sunt absenti. Pareau seriosi, reci, deconectati de ceea ce ii inconjura. Pe semne fiecare era plecat intr-o calatorie, a carei destinatie le era necunoscuta. Eu am numit-o iertare, incredere, liniste. Aerul mi se parea apasator, imi ingreuna respiratia. Simteam o tensiune, o presiune in crestet. Aveam impresia ca toate rugaciunile, toate gandurile raman blocate sub acoperisul acela. Ca oamenii sunt atat de chinuiti, incat drumul lor initiatic pare distrus. De ce? Cum? Sunt convinsa ca majoritatea dintre ei sunt prinsi acolo. Ei cred! In ce?
Ma intreb cat e pus un om sa indure, cum simte lupta, cate sanse i se fura, ce compromisuri e obligat sa faca, cat sa traga pentru altii, cat se mai preface? Cat trebuie sa fi de disperat, sa cauti raspunsurile in viata altuia? Cat de tare trebuie sa fi de apasat de toate, incat sa gasesti alinare in niste schipuri cioplite? Cat sa iti fie de greu sa iti accepti soarta, incat sa ceri iertare creatorului tau? Sa creezi tu spiritul care sa aiba putere asupra vietii tale! Sa fi tu creatorul! Cat de dezorientat sa fi, incat sa pui firul vietii tale pe seama altcuiva?
Ma simteam ametita si inchisa. Toate intrebarile se contopeau deasupra mea. Ma apasau pe umeri si imi puscau capul. Trebuia sa iesim de acolo. Pentru prima data in viata mea am avut acel sentiment ciudat de neliniste si respingere fata de acel loc. Atat de mult au profitat de faptul ca acestia erau oameni dincolo de toate picanteriile, incat i-au orbit?
Sa fie imaginatia? Sa fie manipularea? Sa fie adevarul?
Lasand acolo nelinistea, am continuat plimbarea prin Padova. Orasul era imbracat de sarbatoare; brazi, ghirlande de luminite, vitrine cochete si targul. Tarabe pline de dulciuri, hainute, accesorii, jucarii, multe culori, multa agitatie. Cand am ajuns in oras era aproape pustiu. Mai spre seara insa, strazile erau pline. Ne-am invartit putin prin piata, pana ne-am asigurat, si am gasit ce cautam.
Autogara
Autobuz
Grisignano
Inainte sa ajungem acasa ne-am oprit pe campul lui Andrei... si am zburat!
luni, 3 ianuarie 2011
sâmbătă, 1 ianuarie 2011
NYE
Relvelionul 2010-2011, deasupra Vicenzei, Italia. Linistit, ciudat, fara mare tam-tam, cum de altfel l-am si placut. Batranesc, cum ar zice Andrei.
In prima instanta am vrut sa continui povestea noastra. Dar nu am fost in stare sa scriu nici doua cuvinte. Am incercat sa scriu despre seara asta, dar la fel...nimic. Am mai desfacut o bere si am zis "o sa scriu, pur si simplu ce imi trece prin cap". Despre anul meu 2010.
Cum a inceput? Sa zicem bine. Anul nou l-am petrecut la o partida de poker si "EU":)) Eram acolo din cauza unui om care a avut ceva de spus, si m-a facut sa realizez niste lucruri. Chiar daca asta nu am facut-o decat mai tarziu. Primele doua luni au fost ciudate, le-am trecut foarte incurcata.
Luna ferbruarie a adus in viata mea omul la care visam de cativa ani. Pentru inceput, parea un joc. O luna mai tarziu, am inteles ca de fapt era realitatea.
In aprilie am facut prima escapada de pe taramurile Romaniei. De fapt a doua, dar nu stiu daca se pune cu adevarat. Danuta mi-a facut cadou de Pasti o excursie in Anglia, si sper din tot sufletul ca va veni momentul in care am sa ma pot revansa.
Odata cu intoarcerea in tara, mi-am luat ramas bun de la cel care ma tine acum noaptea la piept. Din Aprilie pana in Iulie am fost preocupata de licenta. Cu toate ca trecusera 3 ani de faculate, abia acum descopeream cine sunt colegii mei. Ii multumesc lui Tudor pentru toata rabdarea a avut-o cu mine, si pentru ca mi-a aratat cine e cu adevarat in sufletul meu. Licenta am luat-o cu 9, nota la care nu speram macar. Dar, se pare ca sunt mai descuracareata decat credeam. Un plus pentru mine:))
Iulie m-a dus de acasa, din locul in care am stat 21 de ani. Atunci pot spune ca a inceput calatoria mea. Am plecat la Andrei, in Monte-Carlo, si de acolo in aventura vietii mele. Aventura vietii noastre.
Anul 2010, un an bun! Cu coborasurile de rigoare, fara de care farmecul nu s-ar fi putut evidentia. Multumesc tuturor celor care au contribuit la initierea mea!
Anul 2010, un an excelent!
In prima instanta am vrut sa continui povestea noastra. Dar nu am fost in stare sa scriu nici doua cuvinte. Am incercat sa scriu despre seara asta, dar la fel...nimic. Am mai desfacut o bere si am zis "o sa scriu, pur si simplu ce imi trece prin cap". Despre anul meu 2010.
Cum a inceput? Sa zicem bine. Anul nou l-am petrecut la o partida de poker si "EU":)) Eram acolo din cauza unui om care a avut ceva de spus, si m-a facut sa realizez niste lucruri. Chiar daca asta nu am facut-o decat mai tarziu. Primele doua luni au fost ciudate, le-am trecut foarte incurcata.
Luna ferbruarie a adus in viata mea omul la care visam de cativa ani. Pentru inceput, parea un joc. O luna mai tarziu, am inteles ca de fapt era realitatea.
In aprilie am facut prima escapada de pe taramurile Romaniei. De fapt a doua, dar nu stiu daca se pune cu adevarat. Danuta mi-a facut cadou de Pasti o excursie in Anglia, si sper din tot sufletul ca va veni momentul in care am sa ma pot revansa.
Odata cu intoarcerea in tara, mi-am luat ramas bun de la cel care ma tine acum noaptea la piept. Din Aprilie pana in Iulie am fost preocupata de licenta. Cu toate ca trecusera 3 ani de faculate, abia acum descopeream cine sunt colegii mei. Ii multumesc lui Tudor pentru toata rabdarea a avut-o cu mine, si pentru ca mi-a aratat cine e cu adevarat in sufletul meu. Licenta am luat-o cu 9, nota la care nu speram macar. Dar, se pare ca sunt mai descuracareata decat credeam. Un plus pentru mine:))
Iulie m-a dus de acasa, din locul in care am stat 21 de ani. Atunci pot spune ca a inceput calatoria mea. Am plecat la Andrei, in Monte-Carlo, si de acolo in aventura vietii mele. Aventura vietii noastre.
Anul 2010, un an bun! Cu coborasurile de rigoare, fara de care farmecul nu s-ar fi putut evidentia. Multumesc tuturor celor care au contribuit la initierea mea!
Anul 2010, un an excelent!
joi, 30 decembrie 2010
Hola Espana!
"Ce-i cu piramida asta?" Ei bine, piramida Catalana marcheaza granita dintre Franta si Spania, la Le Perthus, si a fost construita in 1977.
Prima persoana cu care am avut ocazia sa imi exersez spaniola a fost soferul de tir care ne-a luat din Perpignan si ne-a dus pana in Figueres. Mare incurcatura:)) Dupa toate lunile alea in care incercand sa vorbesc farnceza stalceam cuvintele in spaniola, in momentul in care a trebuit in sfarsit sa o vorbesc, mi s-a blocat mintea.
Eram foarte incantati ca a doua zi dupa ce plecasem eram deja trecuti de granita. Diferenta dintre cele doua tari am sesizat-o de cum am ajuns in primul orasel. Ce-i drept, nu te poti astepta la mare lucru. Totul se rezuma la o parcare de camioane si cateva blocuri parca uitate acolo de lume. Dar parca toate sunt altfel.
Surpriza neplacuta! Cartela de SFR nu avea semnal. Asa ca aici intervenea o problema. Trebuia sa il gasim cumva pe Max, prietenul nostru francez la care speram sa stam cateva zile pana ne lamuream daca am putea gasi ceva de munca sau nu. Si am ramas la stadiul de cautare. De Max nu am reusit sa dam nici cum. Oricum, fara sa stim pe atunci lucrul asta, ne-am hotarat sa merge in Roses. Acolo speram sa gasim pe plaja FishSpa-urile pe care le avea. Pe drum, un indicator catre Sant Pere Pescador, i-a produs lui Andrei o scanteie, asa ca ne-am hotarat sa mergem. Acolo trebuia sa il gasim! Am cautat autobuz si in statie a aparut elementul perturbator.
"Tienes un papel?"
"Claro que si!" si foita ii servea tipei din statie exact la ce ne asteptam noi. Fara sa fie nevoie de prea multe introduceri, am primit si noi o bucatica suficienta de iarba. In afara de molesala care ne-a dat-o, insa cu care ne puteam lupta fara probleme, o ceata deasa a pus stapanire pe simtul nostru de orientare. "E prea departe sa mergem in seara asta. Acum stim unde trebuie sa ajungem, stim si autobuzul, hai sa gasim un loc in care sa tragem pe dreapta si mergem maine" Ne-am pus de acord fara sa stam pe ganduri. Oricum era deja intuneric. Insa s-a dovedit a fi foarte greu de pus in practica.
Ne-am invartit in cerc, nu stim cate ore, in labirintul foarte ingenios construit in forma de palmieri. O nenorocire. GPRS needed! Nu cred ca ne-a fost greu sa intram acolo, dar de iesit cu siguranta parea imposibil la un moment dat. Nu ajungeam nicaieri. Casele erau foarte dragute, albe, cu arhitectura interesanta si curti cochete. Drumurile insa, se infundau ori intre case, ori intre canale, ori ne duceau in acelasi loc. Dezorientare totala. Picioarele ne dureau, ruxacii erau mult prea grei, si nu intelegeam nimic.
Acum cand imi aduc aminte, parca imi simt iar umerii apasati si picioarele tremurand, dar rad cu pofta! Cand in cele din urma am reusit sa iesim de acolo, am hotarat ca primul loc acoperit care ne iese in cale e perfect pentru somn. A mai durat putin, pentru ca desi ne luasem pe drum tot felu de repere, erau foarte amestecate. Treceam a mia oara pe langa Carrefour, vedeam aceeasi sigla cu un elefantel de la o spalatorie auto, sensurile giratorii erau prea multe. Mercadona, sau mai bine zis parcarea ei, ne-a sarit intr-un final in ajutor. Nimic mai mult. Ruxacii jos, sacii de dormit desfacuti, un pupic si somn instant.
Joi dimineata ne-am trezit cu susoteli, pe seama noastra bineinteles, si cu spatele in pioneze. Am strans rapid totul si am pornit. Trebuia sa ajungem odata la Max. Am luat autobuzul si am ajuns in Sant Pere Pescador, unde am intalnit niste oameni de treaba care ne-au ajutat sa cautam FishSpa-urile. Am aflat ca nu existase acolo niciodata asa ceva, dar ca ar putea fi in Empuriabrava, asa ca ne-au dus pana acolo. Acelasi lucru insa. Nimic. Am reusit sa il mai sunam pe Max de la un hotel dar nu raspundea la telefon, am incercat si la biroul de turism, si la sectia de politie tot fara rezultat. Asa ca am hotarat ca e timpul sa ne intoarcem in Franta. In caz de orice, macar semnal sa fi avut. Am gasit un autobuz ieftin pana in Figueres, si in statie din nou de fumat. De data asta fara peripetii.
Prima persoana cu care am avut ocazia sa imi exersez spaniola a fost soferul de tir care ne-a luat din Perpignan si ne-a dus pana in Figueres. Mare incurcatura:)) Dupa toate lunile alea in care incercand sa vorbesc farnceza stalceam cuvintele in spaniola, in momentul in care a trebuit in sfarsit sa o vorbesc, mi s-a blocat mintea.
Eram foarte incantati ca a doua zi dupa ce plecasem eram deja trecuti de granita. Diferenta dintre cele doua tari am sesizat-o de cum am ajuns in primul orasel. Ce-i drept, nu te poti astepta la mare lucru. Totul se rezuma la o parcare de camioane si cateva blocuri parca uitate acolo de lume. Dar parca toate sunt altfel.
Surpriza neplacuta! Cartela de SFR nu avea semnal. Asa ca aici intervenea o problema. Trebuia sa il gasim cumva pe Max, prietenul nostru francez la care speram sa stam cateva zile pana ne lamuream daca am putea gasi ceva de munca sau nu. Si am ramas la stadiul de cautare. De Max nu am reusit sa dam nici cum. Oricum, fara sa stim pe atunci lucrul asta, ne-am hotarat sa merge in Roses. Acolo speram sa gasim pe plaja FishSpa-urile pe care le avea. Pe drum, un indicator catre Sant Pere Pescador, i-a produs lui Andrei o scanteie, asa ca ne-am hotarat sa mergem. Acolo trebuia sa il gasim! Am cautat autobuz si in statie a aparut elementul perturbator.
"Tienes un papel?"
"Claro que si!" si foita ii servea tipei din statie exact la ce ne asteptam noi. Fara sa fie nevoie de prea multe introduceri, am primit si noi o bucatica suficienta de iarba. In afara de molesala care ne-a dat-o, insa cu care ne puteam lupta fara probleme, o ceata deasa a pus stapanire pe simtul nostru de orientare. "E prea departe sa mergem in seara asta. Acum stim unde trebuie sa ajungem, stim si autobuzul, hai sa gasim un loc in care sa tragem pe dreapta si mergem maine" Ne-am pus de acord fara sa stam pe ganduri. Oricum era deja intuneric. Insa s-a dovedit a fi foarte greu de pus in practica.
Ne-am invartit in cerc, nu stim cate ore, in labirintul foarte ingenios construit in forma de palmieri. O nenorocire. GPRS needed! Nu cred ca ne-a fost greu sa intram acolo, dar de iesit cu siguranta parea imposibil la un moment dat. Nu ajungeam nicaieri. Casele erau foarte dragute, albe, cu arhitectura interesanta si curti cochete. Drumurile insa, se infundau ori intre case, ori intre canale, ori ne duceau in acelasi loc. Dezorientare totala. Picioarele ne dureau, ruxacii erau mult prea grei, si nu intelegeam nimic.
Acum cand imi aduc aminte, parca imi simt iar umerii apasati si picioarele tremurand, dar rad cu pofta! Cand in cele din urma am reusit sa iesim de acolo, am hotarat ca primul loc acoperit care ne iese in cale e perfect pentru somn. A mai durat putin, pentru ca desi ne luasem pe drum tot felu de repere, erau foarte amestecate. Treceam a mia oara pe langa Carrefour, vedeam aceeasi sigla cu un elefantel de la o spalatorie auto, sensurile giratorii erau prea multe. Mercadona, sau mai bine zis parcarea ei, ne-a sarit intr-un final in ajutor. Nimic mai mult. Ruxacii jos, sacii de dormit desfacuti, un pupic si somn instant.
Joi dimineata ne-am trezit cu susoteli, pe seama noastra bineinteles, si cu spatele in pioneze. Am strans rapid totul si am pornit. Trebuia sa ajungem odata la Max. Am luat autobuzul si am ajuns in Sant Pere Pescador, unde am intalnit niste oameni de treaba care ne-au ajutat sa cautam FishSpa-urile. Am aflat ca nu existase acolo niciodata asa ceva, dar ca ar putea fi in Empuriabrava, asa ca ne-au dus pana acolo. Acelasi lucru insa. Nimic. Am reusit sa il mai sunam pe Max de la un hotel dar nu raspundea la telefon, am incercat si la biroul de turism, si la sectia de politie tot fara rezultat. Asa ca am hotarat ca e timpul sa ne intoarcem in Franta. In caz de orice, macar semnal sa fi avut. Am gasit un autobuz ieftin pana in Figueres, si in statie din nou de fumat. De data asta fara peripetii.
Asa incepe...
Timp de cateva luni am incercat fara rezultat sa ne facem si noi un rost intr-un loc care il simteam departe de mine. Nu pentru ca nu era frumos, dar pentru ca superficialitatea si aroganta oamenilor il transformasera in altceva.
Ca sa o luam cu inceputul, calatoria noastra a inceput intr-o marti, in care increzatori si entuziasmati am lasat in urma Monaco. Destinatia nu o stiam, fixasem doar un reper aproximativ. Aveam de strabatut Coasta de Azur si ne asteptam la ce era mai greu. Cu ruxacii prea grei in spate, am ajuns relativ repede in locul unde aveam sa "campam" in prima noapte. Un mini santier, la marginea Cannului, unde prelata unor gherete uitate si niste placaje de lemn ne-au servit drept adapost. Intinsi in sacii de dormit, impartaseam ganduri, ne faceam planuri si priveam cerul instelat si haloul lunii. Am adormit dusi, si fara sa ne intoarcem macar pe partea cealalta ne-am trezit in umezeala diminetii de miercuri.
Cu nasurile inghetate, si ruxacii in spate, am pornit vitejeste pe drumul care ne ducea inspre St. Tropez. Nu a durat mult pana prima masina a oprit. Inaintand aveam in dreapta marea Mediterana si in stanga un peisaj parca arizonian. Ne uitam uimiti in jur, admiram arborii pin-parasol specifici zonei, si in urma noastra in departare vedeam ivindu-se Alpii." De ce mergem in directia asta? Hai mai bine sa mergem incolo!" ziceam. "O sa ajungem si acolo" imi raspundea zambind. Apoi an trecut si pe sub podul ce servea drep apeduct candva, demult; loc in care in al doilea razboi mondial bunica soferitei murise.
De unde ne-a lasat ea, am mai mers putin pe jos. Deja soarele incepea sa ne incalzeasca. Am gasit repede autostrada si de langa o reprezentata auto ne luase o alta masina. Compania nu era de data asta la fel de placuta, insa asta nu conta catusi de putin. Am mers asa o vreme, bucurandu-ne de bafta pe care o aveam. Am intalnit tot felul de oameni, majoritatea binevoitori, am mancat corn cu gem si zahar, am invatat sa vanam cele mai bune locuri pentru autostop si fara sa ne dam seama, spre seara eram in Perpignan. De aici mai aveam putin si ajungeam la granita.
Mergem cu tirul!:D
Ca sa o luam cu inceputul, calatoria noastra a inceput intr-o marti, in care increzatori si entuziasmati am lasat in urma Monaco. Destinatia nu o stiam, fixasem doar un reper aproximativ. Aveam de strabatut Coasta de Azur si ne asteptam la ce era mai greu. Cu ruxacii prea grei in spate, am ajuns relativ repede in locul unde aveam sa "campam" in prima noapte. Un mini santier, la marginea Cannului, unde prelata unor gherete uitate si niste placaje de lemn ne-au servit drept adapost. Intinsi in sacii de dormit, impartaseam ganduri, ne faceam planuri si priveam cerul instelat si haloul lunii. Am adormit dusi, si fara sa ne intoarcem macar pe partea cealalta ne-am trezit in umezeala diminetii de miercuri.
Cu nasurile inghetate, si ruxacii in spate, am pornit vitejeste pe drumul care ne ducea inspre St. Tropez. Nu a durat mult pana prima masina a oprit. Inaintand aveam in dreapta marea Mediterana si in stanga un peisaj parca arizonian. Ne uitam uimiti in jur, admiram arborii pin-parasol specifici zonei, si in urma noastra in departare vedeam ivindu-se Alpii." De ce mergem in directia asta? Hai mai bine sa mergem incolo!" ziceam. "O sa ajungem si acolo" imi raspundea zambind. Apoi an trecut si pe sub podul ce servea drep apeduct candva, demult; loc in care in al doilea razboi mondial bunica soferitei murise.
De unde ne-a lasat ea, am mai mers putin pe jos. Deja soarele incepea sa ne incalzeasca. Am gasit repede autostrada si de langa o reprezentata auto ne luase o alta masina. Compania nu era de data asta la fel de placuta, insa asta nu conta catusi de putin. Am mers asa o vreme, bucurandu-ne de bafta pe care o aveam. Am intalnit tot felul de oameni, majoritatea binevoitori, am mancat corn cu gem si zahar, am invatat sa vanam cele mai bune locuri pentru autostop si fara sa ne dam seama, spre seara eram in Perpignan. De aici mai aveam putin si ajungeam la granita.
Mergem cu tirul!:D
Mont Blanc
Frigul a pus stapanire pe noi de mult. Degetele inghetate si cartonul scris cu pix reusesc sa opreasca in sfarsit o masina. Ne urcam si fara prea multe vorbe ne indreptam incet catre locul in care asteptam de mult sa ajungem. Peisajul incepe sa se schimbe sub ochii nostrii. Piscuri inzapezite isi fac aparitia, cascade ingetate se itesc ici colo, totul pare inghetat, rece, dar e minunat. Ne indreptam catre inima muntelui. Cuvintele nu isi mai au rostul acum. Mintea e oricum preocupata de cu totul altceva decat sa le formeze. Cu zambete tampe, ne luam privirile de pe geam pentru cateva secunde si ne privim. Inima imi zvacneste in piept si gandurile mele incep sa prinda viata. O multime de planuri, noi sperante.
Parca intr-o clipa calatoria noastra ajunge la sfarsit. Ne trezim in mijlocul unei piete pietonale, pe un soi de banca de beton. Ne uitam in jur si ramanem muti. De jur imprejur, in spatele cabanelor se ridicau impunatoare varfurile. Dupa ce ne dezmeticim putin, isi fac aparitia Cris, impreuna cu Alex, care urmeaza sa ne duca inspre casa. Din fericire autobusele si trenurile nu circula acum, asa ca va trebui sa mergem pe jos.
"Inca 30 de minute, ma gandeam, nu e mult!" Si nici atunci, nici alta data, nu mi s-a parut a fi. Cu toate ca aveam oboseala si frigul infipte in oase, nu le mai simteam. Era aproape ce asteptam sa fie, insa cu mult mai mult. Poteca isi facea loc pe marginea unui parau, a carui susur te linistea. In jur brazii incarcati cu zapada proaspata, podetele de lemn, cabanutele cochete, si fiecare lucrusor, imi induceau un singur sentiment: "E ca in basme!"
O luna intreaga nu mi-a fost de ajuns sa ma obisnuiesc. Insa ma lasa fara cuvinte de fiecare data. Cu toate astea, simteam ca acolo imi e locul. Iubeam tot ce ma inconjura. Iubeam muntele, si cu toate ca ma trezeam cu el in fiecare dimineata, parca nu era destul. Trebuia sa ajungem sus. Imi era dor de sentimentul unic pe care il ai cand stai pe acoperisul lumii, de ski...
"Am sa ajung si acolo. Ne vom intoarce aici negresit!"
Ganduri
Incep sa insir cuvinte cautand ganduri. Pentru ca simt nevoia, si atat. Nu stiu ce urmeaza, ideile ma ademenesc dar se risipesc. Inspiratia e blocata. Incep sa plimb careionul pe hartie; din toate formele ceva urmeaza sa prinda viata.
Ascult Cumicu si incet incep sa trezesc amintiri. O vreme care pare indepartata, niste locuri pe care le am si acum in minte, oameni care au fost in jurul meu multa vreme, lucruri, cuvinte, risete, sunete de sticle de bere, fum de tigara, muzica... si eu. Ridic ochii si vad in jurul meu camera. Linistea ma patrunde. Imi simt bataile inimii si zambesc pentru mine. Stiu foarte bine unde ma aflu si nu as vrea sa fiu in alta parte.
Mi-am pus increderea intr-un suflet si vreau sa descoperim impreuna un drum mai bun decat cele pe care am pasit pana acum. Nu am facut multe, nu pentru altii. Dar pentru mine sunt lucruri mari, si le asteptam de mult. Nu m-am schimbat, desi imi vad in ochi alte sclipiri. Cred in mine si nu ma mai simt stanjenita.
Ma gandesc la mine. Incerc sa gasesc o ordine in toate ideile care imi nazaresc si stiu: Totul e despre mine. Am facut aproape mereu ce am vrut, chiar daca unele lucruri le-am regretat apoi.
Am ales intre oameni si nu am facut alegerea cea mai buna de fiecare data. Acum am invatat cat de tare se pot asemana oamenii atat de diferiti. Pana la urma nu exista culoare, sex, marime, defecte, origine. Exista doar insul! Exista fapte si ochi. Aparenta si esenta. Stiu ca sunt oameni pe care probabil nu ii voi mai putea avea langa mine, dar intr-o zi vreau sa pot sa ii privesc in ochi si sa imi recunosc greseala.
Ma bucur de fiecare greseala facuta. Nu ar trebui sa regret nimic; prin tot ce am facut m-am format asa cum sunt acum. Si pot sa ma privesc in ochi dimineata si sa ma bucur de mine, de cine sunt. Multa vreme am crezut ca sunt slaba, poate pentru ca am dat mai multa importanta celorlalti. M-am lasat modelata orbeste si unele forme nu le mai pot repara. Insa vreau sa invat sa le folosesc cat mai bine cu putinta. Si pentru unele din ele am gasit calea.
Ce ma face sa cred? Ce ma face sa imi continui nebunia? Lumina din ochi, bataile inimii, fiecare cuvant si increderea pe care mi-a furat-o cu cativa ani in urma. Am scris atat de mult despre el si parca nu e de ajuns. Dar pana la urma mi-am dat seama ca ceea ce ma face pe mine sa fiu, e mult mai important. De fapt, pentru asta il iubesc!
Ascult Cumicu si incet incep sa trezesc amintiri. O vreme care pare indepartata, niste locuri pe care le am si acum in minte, oameni care au fost in jurul meu multa vreme, lucruri, cuvinte, risete, sunete de sticle de bere, fum de tigara, muzica... si eu. Ridic ochii si vad in jurul meu camera. Linistea ma patrunde. Imi simt bataile inimii si zambesc pentru mine. Stiu foarte bine unde ma aflu si nu as vrea sa fiu in alta parte.
Mi-am pus increderea intr-un suflet si vreau sa descoperim impreuna un drum mai bun decat cele pe care am pasit pana acum. Nu am facut multe, nu pentru altii. Dar pentru mine sunt lucruri mari, si le asteptam de mult. Nu m-am schimbat, desi imi vad in ochi alte sclipiri. Cred in mine si nu ma mai simt stanjenita.
Ma gandesc la mine. Incerc sa gasesc o ordine in toate ideile care imi nazaresc si stiu: Totul e despre mine. Am facut aproape mereu ce am vrut, chiar daca unele lucruri le-am regretat apoi.
Am ales intre oameni si nu am facut alegerea cea mai buna de fiecare data. Acum am invatat cat de tare se pot asemana oamenii atat de diferiti. Pana la urma nu exista culoare, sex, marime, defecte, origine. Exista doar insul! Exista fapte si ochi. Aparenta si esenta. Stiu ca sunt oameni pe care probabil nu ii voi mai putea avea langa mine, dar intr-o zi vreau sa pot sa ii privesc in ochi si sa imi recunosc greseala.
Ma bucur de fiecare greseala facuta. Nu ar trebui sa regret nimic; prin tot ce am facut m-am format asa cum sunt acum. Si pot sa ma privesc in ochi dimineata si sa ma bucur de mine, de cine sunt. Multa vreme am crezut ca sunt slaba, poate pentru ca am dat mai multa importanta celorlalti. M-am lasat modelata orbeste si unele forme nu le mai pot repara. Insa vreau sa invat sa le folosesc cat mai bine cu putinta. Si pentru unele din ele am gasit calea.
Ce ma face sa cred? Ce ma face sa imi continui nebunia? Lumina din ochi, bataile inimii, fiecare cuvant si increderea pe care mi-a furat-o cu cativa ani in urma. Am scris atat de mult despre el si parca nu e de ajuns. Dar pana la urma mi-am dat seama ca ceea ce ma face pe mine sa fiu, e mult mai important. De fapt, pentru asta il iubesc!
sâmbătă, 25 decembrie 2010
Licurici
Imi zambeste. Se uita in ochii mei si zambesc si eu , chiar daca nimic altceva in afara de asta nu imi da motive. Imi spune ce vrea si ar putea sa ma convinga de orice chiar daca nu recunosc niciodata. Sunt incapatanata si il contrazic dar probabil ii place. Iar el...ma inebuneste. Ma face sa uit, sa vreau, sa iert, sa reusesc. Imi da forta si imi spune ca nimeni nu are dreptul sa ma judece. Crede in mine sau cel putin ma face pe mine sa am incredere. Ma place asa cum sunt. Imi place cand zambeste, cand e molcutz, cand e nervos si vrea sa sparga laptopu, cand face glume, cand e agitat sau cand nu zice nimic. Cand danseaza in lumea lui sau cand e concentrat. Imi place cand ma tine in brate, cand imi spune Mihaela, cum stramba din nas cand schimb piesa, imi place cand ruleaza migalos. Ii zambesc. Se uita in ochii mei si zambeste si el, poate pentru ca stie. Am ales, si stiu cu siguranta ca va fi bine. Cause I got him!
marți, 8 decembrie 2009
luni, 7 decembrie 2009
Toamna
Era duminica, octombrie, trecut de mult de miezul zilei. Soarele scutit de datorie, vantul rece iar in jur pustiu si liniste. In fata ei un zid pana la brau, plin de graffuri, si un hau. Undeva departe, mic se vedea orasul, apoi marea. Cativa copaci si un pod, gandurile ei si foaia de hartie. Trecusera cateva ore de cand statea acolo. Si insira cuvinte....
"Vantul maruntel ma invaluie cu adieri usoare, reci, imi inroseste nasul, imi ingheata mainile. Simt un tremur usor si ma simt ca o frunza. Norii sunt gri, purtati usor de colo colo, asteptand sa fie goliti. Razele soarelui trec totusi prin ei, incercand sa incalzeasca cu puterea care le-a mai ramas. Marea e rece, se intrec valurile catre tarm, catre oras. Betonul, fierul, sticla, sunt incremenite si e mai urat ca pana acum. Luminile nu prea ajuta in noapte, il fac sa para si mai trist, mai sumbru, mai prefacut. Muntele e rece, cum ii sta bine. Se dezgoleste, se schimba si el. Frunzele adorm, se desprind, se pierd. E toamna deja. E astenie. Atat de repede trece timpul aici. Ieri eram plina de entuziasm, descopeream locul acesta stransa de mana lui. Astazi, vreau sa plec, sunt satula, ma strang toate. De mana cu el, abia ii simt degetele, ma apasa sentimentul ca ne-am pierdut nadejdea. Aveam atatea sperante, in care am inceput sa nu mai credem. Atatea idei, incep sa nu ma mai duca in locul spre care credeam ca ma indrept. Il strang de mana. Vreau sa gasim puterea impreuna. Puterea sa pleam. Nu ne face bine, si stim amandoi. Si vrem, dar ezitam. Asteptam impulsul. Toamna e rece, pregateste o alta intrare. Una moarta... cel putin acum, cel putin aici. Pasarile dau tarcoale, se invart in cerc, prevestesc ploaia. Razele nu mai trec de nori, vantul se inteteste. Marea e gri metalizat, muntele abia se mai intrezareste. Rabdarea e aproape de final. Toate constrangerile vor da roade, la un moment dat. Pana atunci insa, mainile vor ramane inghetate, frunzele vor pieri, orasul va fi apasator, oamenii ii voi ocoli. Si nu imi sta in fire. Vad schimbarea in mine si cateodata ma ingrozesc. Pana unde se poate ajunge? Mi-am spus ca voi fi mare, si ca pot lupta. Mi-am luat inima in dinti si am trecut pragul... Sunt tot copil! Tot simt nevoie de imbratisare. Tot vreau un grad mai mult pe termometru. Doar ca acum nu mai masor. Recunosc, am cateodata ganduri lase, ma simt slaba. Insa cred cu tarie ca merita fiecare indoiala, fiecare lupta, fiecare pas. "Da!" i-am spus la tata, si cred asta! Simt asta! Si nu stiu daca s-a simtit mai linistit sau daca abia acum l-a cuprins nelinistea. "La 21 de ani? Afisezi maturitate, insa nu dai dovada de ea. Dar te iubesc!" E toamna in mine, sperantele le-am pierdut ca pe frunze, corpul imi e invaluit de frig, de indoiala. Imi e frica, sunt derutata. Astept iarna, astept sa treaca..."
"Vantul maruntel ma invaluie cu adieri usoare, reci, imi inroseste nasul, imi ingheata mainile. Simt un tremur usor si ma simt ca o frunza. Norii sunt gri, purtati usor de colo colo, asteptand sa fie goliti. Razele soarelui trec totusi prin ei, incercand sa incalzeasca cu puterea care le-a mai ramas. Marea e rece, se intrec valurile catre tarm, catre oras. Betonul, fierul, sticla, sunt incremenite si e mai urat ca pana acum. Luminile nu prea ajuta in noapte, il fac sa para si mai trist, mai sumbru, mai prefacut. Muntele e rece, cum ii sta bine. Se dezgoleste, se schimba si el. Frunzele adorm, se desprind, se pierd. E toamna deja. E astenie. Atat de repede trece timpul aici. Ieri eram plina de entuziasm, descopeream locul acesta stransa de mana lui. Astazi, vreau sa plec, sunt satula, ma strang toate. De mana cu el, abia ii simt degetele, ma apasa sentimentul ca ne-am pierdut nadejdea. Aveam atatea sperante, in care am inceput sa nu mai credem. Atatea idei, incep sa nu ma mai duca in locul spre care credeam ca ma indrept. Il strang de mana. Vreau sa gasim puterea impreuna. Puterea sa pleam. Nu ne face bine, si stim amandoi. Si vrem, dar ezitam. Asteptam impulsul. Toamna e rece, pregateste o alta intrare. Una moarta... cel putin acum, cel putin aici. Pasarile dau tarcoale, se invart in cerc, prevestesc ploaia. Razele nu mai trec de nori, vantul se inteteste. Marea e gri metalizat, muntele abia se mai intrezareste. Rabdarea e aproape de final. Toate constrangerile vor da roade, la un moment dat. Pana atunci insa, mainile vor ramane inghetate, frunzele vor pieri, orasul va fi apasator, oamenii ii voi ocoli. Si nu imi sta in fire. Vad schimbarea in mine si cateodata ma ingrozesc. Pana unde se poate ajunge? Mi-am spus ca voi fi mare, si ca pot lupta. Mi-am luat inima in dinti si am trecut pragul... Sunt tot copil! Tot simt nevoie de imbratisare. Tot vreau un grad mai mult pe termometru. Doar ca acum nu mai masor. Recunosc, am cateodata ganduri lase, ma simt slaba. Insa cred cu tarie ca merita fiecare indoiala, fiecare lupta, fiecare pas. "Da!" i-am spus la tata, si cred asta! Simt asta! Si nu stiu daca s-a simtit mai linistit sau daca abia acum l-a cuprins nelinistea. "La 21 de ani? Afisezi maturitate, insa nu dai dovada de ea. Dar te iubesc!" E toamna in mine, sperantele le-am pierdut ca pe frunze, corpul imi e invaluit de frig, de indoiala. Imi e frica, sunt derutata. Astept iarna, astept sa treaca..."
joi, 29 octombrie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)